Cînd comunismul a fost izbit de meteorit, dinozaurii din România au scăpat cu bine. Imediat după impact, în ianuarie 1990, au dispărut şopîrlele mici, care trăiau la cozi şi la Radio Europa Liberă, dar reptilele mari, ale Securităţii, ale Miliţiei şi ale Partidului, au rămas. În calma lor readaptare la mediu, şi-au lepădat nu numai solzii, ci şi ouăle. Noii tiranozauri au crescut pe îndelete, au fost hrăniţi cu bani furaţi, cu valori răsturnate şi cu ambiţii de prădător. Ei sînt tinerii politicieni de azi. Le putem spune şi noua generaţie de politicieni, aşa cum unui violator la metrou îi poţi spune metrosexual. Dar e mai bine să le spunem pe nume şi prenume, aşa cum vor fi citaţi de istorie sau de completul de judecată.
Horia Georgescu, şeful Agenţiei Naţionale de Integritate, a dat 17.000 de euro mită ca să fie numit la Parchetul Naţional Anticorupţie Braşov, după cum declară fratele său. Ca să fie numit la ANI, n-a trebuit să dea decît o declaraţie falsă, aceea că are studiile şi experienţa juridică necesare. Bani n-a dat, fiindcă din cei 300.000 de euro, împrumutaţi de la naşi, a cumpărat trei case de la tatăl său, care i-a plătit apoi împrumutul în rate. Dar tatăl nu s-a mulţumit cu atît: fost şef al Penitenciarului Codlea şi paznic al dosarelor Securităţii din judeţul Braşov, Georgescu senior s-a ocupat cu şantajarea foştilor turnători, ajunşi azi la putere. Din această mlaştină puturoasă, în care colcăie demonii anilor ‘80 şi capitole actualizate din Codul Penal, a răsărit, ca un ghiocel anticorupţie în ghiveciul Monicăi Macovei, scăfîrlia acestui pui reprezentativ, pus de PDL să exprime etica pe segmentul instituţional.
Pe segmentul business, tînăra generaţie l-a dat pe Cristian Boureanu, copilul obraznic şi precoce al unei familii liberale dezorganizate, care e în stare să facă operaţii cu numere mari, divizibile prin milion. Imobiliare politice în combinaţie cu primarii partidului, lucrări de stat cu dedicaţie, căpuşări la Oltchim, comenzi monopoliste de reabilitare termică pe bani publici, vînzarea firmei cu datorii unor irakieni amărîţi sau driblinguri în justiţie la adăpostul scutului anti-DNA, toate au fost posibile ca urmare a politicii. Tot ceea ce ar fi putut realiza un dinozaur bătrîn a putut face şi Cristi, iar pentru noua clasă de politicieni asta înseamnă un salt de orgoliu.
În fine, pe segmentul de leadership există tînărul MRU. El a venit pe lume după ciocnirea unui pahar de Chivas cu o plenară UTC. Conceput în eprubetele Comitetului Central – Secţia Premianţi, a fost cel mai iubit dintre ungureni, făcîndu-i fericiţi, prin rezultatele sale, şi pe baciul moldovean de la Partid, şi pe baciul vrîncean de la Securitate. Calea i-a fost netezită şi după ‘89, cînd ceea ce părea a fi o investiţie socialistă se anunţa rentabilă şi în capitalism. La un moment dat, pe cînd se cocea în serele sistemului, avînd presărat la rădăcină tot bălegarul structurilor, MRU a fost declarat bun de cules. Dar ruperea lui de pe cracă s-a dovedit pripită. Ceea ce Băsescu aştepta să fie o explozie politică a fost o pocnitoare de budoar, obişnuită, după cum s-a văzut, să se dea cu parfumuri scumpe.
Viitorul, deci, arată ca o zi de amnistie la casa de corecţie. Aceşti tineri, care ar trebui să-i înlocuiască pe bătrînii corupţi, proşti, depăşiţi şi îndărătnici, sînt o specie mai periculoasă. Nu numai că sînt la fel de lacomi şi de pregătiţi, dar au şi mai mult de trăit.
Doru Bușcu
