După cât de secretizate şi de sublim-inexistente sunt datele din biografia lui Oltean de până în anul 1989, o deducţie logică ar trebui să ne ducă la concluzia că omul a trăit 37 de ani anaerobic şi în zadar doar făcând umbră pământului. Nici cu sapa n-a dat, nici n-a bătut vreun cui şi-n general se pare că n-a mişcat un pai în „câmpul muncii” socialiste. Dacă n-am şti anul când mamă-sa l-a făcut Oltean, am zice că el este mai curând copilul din florile trandafirii ale Feseneului venit pe lume abia în anul 1990, prilej cu care a şi început să se înrudească cu personajul lui Rebreanu. Sărac din cale afară cu duhul, Io(a)n are un bun instinct de conservare şi mai ales miros dezvoltat. Intră în hora încinsă de noile structuri ale statului cu gândul să pună, dacă nu toată mâna, măcar un deget pe zestrea de viitor a politichiei. La vremea aceea, în îmbulzeala post-decembristă, în „grămada” de haidamaci care îşi dădeau capete în gură şi se loveau sub centură, figurantului Oltean cu greu i-ar fi putut desluşi cineva netezimea minţii compensată doar de acuitatea privirii vultureşti îndreptate cu ochii-n patru spre orizontul căpătuielii. Tot pe atunci, Oltean trebuie să fi arătat cam plăpând după cum ne arată şi azi obrajii lui supţi cu pomeţii osoşi şi proeminenţi, cu mărul lui Adam jucăuş, nărăvit la pălincă. Abia în anii maturităţii s-a întremat el, abia acum şi-a dat el întreaga măsură a slugărniciei şi incompetenţei, abia în anii din urmă a atins el culmile tentaţiei de parvenire cu toată arama imposturii imprimate pe faţă.

În vremuri de minimă normalitate a bunului-simţ şi de relativă sănătate mintală a societăţii, Oltean abia dacă ar fi putut ocupa locul băiatului cu fireturi şi vipuşcă angajat să deschidă uşile marilor hoteluri ori pe cele ale Parlamentului. Când colo, pentru că nimeni n-a observat la timp ori nu i-a păsat de uriaşa prăpastie căscată între valorile intrinsece, autentice şi poleiala de paradă şi trompetă, pentru că vorbele lui Vasile Baciu adresate lui Ion „Eşti o fleandură!” au rămas uitate şi ele, o altă fleandură venită din acelaşi areal al romanului s-a cocoţat, tiptil-tiptil, prin calităţile de gurist probate în toate ipostazele şi împrejurările, în funcţii de tras sfori şi foloase.

Chestor şi vicepreşedinte al Camerei, secretar general al PAS (Partidul Aroganţei Supreme), vicepreşedinte al aceluiaş partid, iată câteva din sinecurile pohtei ce-a pohtit-o. Oltean este exemplul tipic, mai ales în era Băsexu, al politrucului întreprinzător agăţat cu dinţii de oportunităţi, conjuncturi şi complicităţi care, beneficiind şi de nivelul scăzut al moralei aflat mai jos decât firul ierbii, a transformat funcţia politică în domeniu privat. Telefonul cu fir scurt, adresa cu apostilă, consilieri personali pe post de emisari, grupuri de presiune şi manipulare, ameninţarea voalată ori şantajul făţiş au fost cărţile lui de căpătâi şi instrumentele care l-au calificat la locul de „muncă”.

Închipuiţi-vă numai ce-ar însemna ca cineva să-l deposedeze de ele într-o zi, ce-ar însemna să-l lipsească de jucăriile dragi, preferate. Păi, ar însemna ca tot restul vieţii, de-acum înainte, să facă din nou pământului umbră degeaba. Şi asta încă n-ar fi nimic căci a mai tăiat el şi altădată frunză la câini, dar uite că mustăţile şi mirosul lui bine dezvoltat adulmecă pericolul şi îl presimte, uite că e posibil ca toată munculiţa lui de traficant de influenţe, de geambaş de interese, toată averea lui – apartamentele lui din salba imobiliară a Bucureştilor, terenurile lui, acţiunile lui, conturile lui, acareturile lui – să se ducă pe apa Dâmboviţei. De aceea se agită el şi se zbate coborât la munca de jos a propagandistului disperat; de aceea face vocalize şi gargară cu vitriol; de aceea îmbracă salopeta ilegalistului lipind afişe pe stâlpi şi pe garduri; de aceea e gura de tun care împroaşcă noroi şi dejecţii.

Din oricare unghi l-am privi, din profil sau din faţă, în întreg ori numai bust, Ioan Oltean rămâne de bună seamă un caz patologic de interes pluridisciplinar. Un caz trist şi îngrijorător totodată în România de azi care va face odată şi-odată obiectul unui studiu deopotrivă neurologic şi psiho-social. Pentru că personajul suferă, se vede cu ochiul liber, de un grav sindrom pe cale de extindere progresivă în lumea ambiţiilor politice actuale.

În cazuistica bolii atât de înşelătoare, omul e într-adevăr viu, e vioi, şi vivace, se mişcă cu dezinvoltură în spaţiul public, respiră aerul tare şi îmbătător al puterii, are tupeu fără margini, e demagog cât cuprinde, are vocaţia ticăloşiei în sânge, fără să ştie, sireacul, că îi lipseşte tocmai materia aceea despre care se spune că ar face din noi animalul suprem: materia cenuşie!
Ioan Viștea