Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. (Matei 5, 14-19)

Domnul Iisus Hristos numeşte pe urmaşii Săi „lumina lumii”. Privind la viaţa şi faptele noastre, să ne întrebăm: mai există vreo rază de lumină în inima sau în sufletul meu?

Putem găsi semeni de-ai noştri care parcă fac eforturi pentru a-şi duce viaţa doar prin cele mai întunecate unghere ale delăsării şi dezumanizării.

Părinţii cei duhovnicești vorbesc despre o stare de beligeranţă între bine şi rău, între întuneric şi lumină. Lumina este simbolul învierii, iar întunericul simbolizează răutatea şi păcatul. Dacă noi suntem „lumina lumii”, înţelegem că această lumină are şi o sursă, există Ceva sau Cineva care o generează.

Domnul Hristos spune despre Sine: „Eu sunt lumina lumii”. Deci lumina care sălăşluieşte în noi vine din lumina divină a Fiului lui Dumnezeu. Oare noi prin viaţa noastră suntem lumină pentru cei din jur. Oare putem fi lumină dacă săvârşim fapte care duc spre întuneric?

Viaţa noastră trebuie să aducă lumină în lume, şi astfel cei care văd această lumină să slăvească pe Dumnezeu. (Pr. Dumitru Păduraru)