Când e vorba de educarea copiilor se crede îndeobşte că „bătaia e ruptă din Rai”. Eroare. Ruperea „din” Rai nu înseamnă că bătaia e sfântă. Dimpotrivă. Bătaia e ruptă DE Rai. Adică n-are legătură cu desăvârşirea.
Iată o gravă eroare de sens care zăpăceşte până şi înţelegerea a ceea ce se întâmplă cu copiii din Norvegia. România pare isterizată de situaţia copiilor din Norvegia. Situaţia pare absurdă. Diferenţele de viziune legislativă şi socială dintre România şi Norvegia se amplifică mai ales atunci când erori de sens, asemeni celei din introducere, se revarsă în spaţiul public, prin opiniile exprimate. Să sintetizăm câteva.
- Erorile românilor
- Fobia faţă de cel diferit. Unii conaţionali s-au repezit să-i eticheteze visceral pe bieţii conaţionali norvegieni drept „sectari”. Apoi s-a aflat că, în cazul ne-ortodocşilor Bodnariu, orientarea religioasă nu era pusă în discuţie. După care, na, li s-a întâmplat şi ortodocşilor, familiei Nan.
Semn că mulţi trăncănesc fără o minimă documentare. Ceea ce, în condiţiile globalizării comunicaţionale, poate deveni foarte grav. Un zvon şi isteria-i gata. Dar, fraţilor, de ce ar conta religia/confesiunea/naţionalitarea când vine vorba de o chestiune universală ca relaţia părinţi-copii?
- Legitimitatea „pălmuţei” sau „urechelii”. Nu poţi folosi valoarea educativă a „arătatului nuielei” ca justificare pentru violentarea copilului. Bătaia apare când argumentul dispare. Palma sau pumnul se ridică atunci când raţiunea cade. E drept că în Vechiul Testament băţul apare ca unealtă de disciplinare, dar în creştinism el nu mai este valabil. De ce? Pentru că la Hristos nu frica de rău este începutul înţelepciunii, ci iubirea din proprie şi liberă conştiinţă.
Din păcate, sunt mulţi părinţi, care fie cedând nervos, fie închipuindu-şi că pruncii lor sunt nişte roboţei sau sclavi, uită că aceştia nu sunt adulţi, egali cu ei în discernământ şi raţiune. Astfel, intrând în capcana mâniei, îşi violentează copiii. Mai grav e că, odată cu vătămarea fizică, copii se aleg şi cu traume psihice.
Şi uite-aşa, şansa educării sufleteşti a copiilor se prăbuşeşte sub lipsa de tact, răbdare şi strategie a părinţilor. Păi credeaţi că degeaba spune Biblia să ne cinstim părinţii? A fi părinte, în orişicare sens al cuvântului, e lucru pe cât de mare, pe atât de greu.
- Erorile norvegienilor
- Secretomania. Ridicarea unor copii de acasă ridică întrebări. Mai ales când avem de-a face cu familii care, cel puţin la prima vedere, par familii serioase, aşezate şi care, având mai mulţi copii, par a garanta că ştiu ce înseamnă educarea unui copil. A nu comunica eficient în astfel de cazuri, a invoca „principiul confidenţialităţii” dincolo de limitele firescului, a nu explica ce s-a întâmplat de fapt, constituie, după mine, o eroare gravă. Mai alea când copii sunt „săltaţi” fără o anchetă serioasă şi fără o decizie juridică. Sau, şi mai grav, când apar tot felul de teorii conspiraţioniste.
Titlurile în care statul norvegian este acuzat de „răpire”, „arestare” sau „trafic” al copiilor sunt deplin justificate, în lipsa unor explicaţii clare. Prin asta, statul norvegian îşi contrazice multe din principiile transparenţei şi echităţii democratice. Mai e Norvegia democraţie pentru părinţi şi copii?
- Unidirecţionalitatea şi autonomizarea. Cred în faptul că norvegienii au înţeles foarte bine că educaţia nu se face cu băţul, ci cu argumentarea eficientă. Doar că pare că o face doar într-o direcţie, accentuând „interesul superior al copilului”. Păi părintele nu mai contează? Poate că în ţările nordice individualismul a dus la crearea unei mentalităţi stranii.
Am auzit şi eu că unii părinţi nordici îşi trimit efectiv de acasă copiii, după o anumită vârstă, în vâltoarea vieţii, pentru a-şi câştiga singuri existenţa, pentru a nu le fi povară. Dar mi-e greu să cred că părinţii nu mai ţin la copiii lor, socotindu-i doar nişte străini. Ori statul norvegian uită că legătura copil-părinte e bidirecţională.
O familie este o comunitate în care se împărtăşesc valori şi sentimente, nu un contract social rece şi sterp. De acord că părintele care îşi desconsideră copilul, umilindu-l, maltratându-l sau uitând de el, să rămână departe de el, spre binele tuturor. Dar, citind prin lista cu criterii de preluare a copiilor, am senzaţia că statul norvegian consideră copilul un om deja matur, care are discernământul şi îndreptăţirea să fie aproape autonom faţă de părinţi. Ori viziunea asta nu prea merge. Ca şi faptul că, după preluare, părinţii pot ataca în justiţie decizia.
Păi pare încălcarea prezumţiei de nevinovăţie: statul crede orice spune copilul, iar părintele, dacă se consideră nedreptăţit, să dovedească în instanţă. E un abuz? După mine, este, pentru că nu te poţi baza întotdeauna pe declaraţiile copiilor. Sau, chiar dacă ei spun că au fost maltrataţi, trebuie mai întâi să faci o anchetă, să-i asculţi şi pe părinţi.
Dar, dacă tot vorbeşte Norvegia de „traume emoţionale”, am şi eu o întrebare esenţială: Faptul că pruncii plâng şi urlă de dorul părinţilor lor (asemeni şi părinţii după copii) nu sunt tot nişte traume, provocate de stat?
Eugen Tănăsescu
