VIN ALEGERILE! Diagnosticul lui Caragiale e încă actual. Românul e „imparţial” şi adeseori lipsit de orice consistenţă. N-avem ce face, România e plină de făţarnici, prefăcuţi şi impostori. Dar ipochimenii deversaţi în spaţiul politic şi mediatic de azi sunt tot mai detestabili.

După ce timp de 25 de ani au supervizat catastrofalele guvernări ale ţării, acum vor să ne convingă că nu sunt ei de vină. Vor să îi votăm ca şi când nu ar avea nicio responsabilitate. Politicienii români umblă cu cioara vopsită de sute de ani, dar în ultimul timp pare că nu mai au niciun fel de scrupule. Ca nişte ipochimeni de prost gust se învârtesc, se sucesc, se sulemenesc şi se pitesc în aşa fel încât, după ce se deghizează, reapar cu un chip schimbat.

Pentru că nu au niciun fel de ruşine şi pentru că nu şi-au epuizat minciunile, s-au apucat să îşi îmbrace vechile năravuri în haine noi, de împrumut, vânzându-ne aceleaşi gogoriţe cu spoială nouă. Un fost ministru care s-a umplut de ruşine prin comportamentul său dezonorant, acum revine în alt partid şi vrea un nou post de senator. Nu a fost el cel care a gestionat prost ministerul cu pricina? Nu, acum s-a schimbat, e altul, e altfel!

Un fost preşedinte care a tăiat în carne vie, manifestând un dispreţ total faţă de concetăţeni, având un comportament dictatorial şi discreţionar, acum se prezintă la televizor ca un înţelept furnizor de soluţii şi deplânge felurite abuzuri. Nu el a fost cel care a stricat ţara? Nu, acum e altfel, e altcineva.

Un fost premier care a furat şi a falsificat documente publice pentru a obţine diplome nemeritate revine în prim plan şi ne cere votul. Nu era el de vină, oculta soroşistă l-a împins să facă matrapazlâcuri. Acum el este alternativa, ceea ce am văzut înainte era o imagine pictată de altcineva.

Simplu spus, ipochimenii sunt falsificatorii de identităţi publice, indivizi şireţi care vor să ne prostească pe faţă. Deşi vedem chipul lor repulsiv, ei se prezintă drept inocenţi şi puri. Ipochimenul e gata mereu să preia orice rol şi orice ipostază. Nu are nicio fidelitate, nu are nicio idee sau ideologie proprie, nu are pe nimeni şi nimic la care să ţină în mod special. Ipochimenii vor doar putere şi bani.

Dacă e nevoie azi sunt social-democraţi, mâine liberali şi poimâine, dacă e nevoie, devin naţionalişti conservatori fervenţi. Când e cazul, sunt pro-americani, dacă suflă vântul dinspre Est devin filo-ruşi şi, temporar, se prefac patrioţi. Sigur că există tot felul de ipochimeni. Sunt şi ipochimeni modeşti, din categoria scriitorimii grafomane, a oamenilor de cultură, a intelectualilor scăpătaţi sau a simplilor alegători confuzi. Aceştia au susţinut diverşi ipochimeni politici, iar acum fac ureche şută.

Un fost ministru băsist întreabă nedumerit: Cine, eu să fiu intelectual al lui Băsescu?! Fugi de-aici, nici vorbă, nu ştii cât o urăsc pe Elena Udrea. Sau altul zice cu voce falsă: Cum, eu să fiu susţinător al PSD, du-te dom’le de-aici. L-am urât pe Iliescu toată viaţa.

Chipul fals al ipochimenului nu se vede limpede pentru că excelează în tehnica deghizării. Ipochimenii, care reprezintă o versiune stricată a fariseismului, au şi ei abilitatea de a se picta pe dinafară în orice culori este nevoie, în funcţie de moda momentului, dar nu au propriul lor standard sau vreo regulă care să îi guverneze. Ei sunt doar nişte lepre umane acoperite cu praf alb, ca să nu li se vadă bubele şi jegul care supurează în spatele machiajului de proastă calitate.

Pentru mine Liviu Dragnea este astăzi un exemplu pentru specia de ipochimenus odiosus. Dincolo de atacurile politice justificate sau nu la adresa lui Dacian Cioloş, în luarea de poziţie din Parlament am văzut cum Dragnea i-a aruncat premierului o acuzaţie tipică de ipochimen: „nu ştiţi ce înseamnă sinceritatea”.

Adică PSD-ul ar fi un fel de şcoală de maici tereze, unde se învaţă onestitatea şi spunerea adevărului cu orice preţ? Au fost guvernările social-democrate un etalon de cinste şi dreptate socială? Cu o frazare tipică de ipochimen, Dragnea l-a acuzat pe Cioloş de toate lucrurile pentru care chiar guvernarea PSD-istă este culpabilă. După ce a susţinut ideea necesităţii unui guvern tehnocrat, acum o dă la întors şi ne spune că e nevoie de un guvern cu răspundere politică. După ce timp de două decenii PSD a păstorit dezastrul din sănătate şi din învăţământ în România, acum ipochimenul nostru se face că nu ştie despre ce e vorba şi dă vina pe alţii.

Ipochimenul nu este mincinosul „banal”, de zi cu zi. Lui i se aplică cel mai bine formula „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute”. Pentru că ipochimenul te prosteşte în faţă, îţi spune că albul e negru şi că susul e jos, dacă asta serveşte intereselor lui imediate.

Şi Traian Băsescu aparţine acestei specii politice. În ultimul timp ipochimeneala a devenit forma lui de existenţă publică naturală. După ce a fost şeful statului român mai bine de un deceniu şi a practicat tot felul de comportamente politice detestabile, acum Băsescu, în chipul ipochimenului perfect, apare în spaţiul public şi-i acuză pe politicieni de tot felul de neajunsuri. Ca şi când el nu ar fi fost niciodată responsabil de administrarea acestei ţări, acum strigă în gura mare că nu se construiesc spitale, că se taie salarii, că serviciile au prea mult putere. De parcă nu în epoca de prost renume în care a condus România s-ar fi făcut cele mai mari nedreptăţi în aceste domenii.

Un alt specimen odios este ipochimenul media. Gazetarul ipochimen dă sfaturi în orice privinţă, dar adeseori contradictorii şi niciodată dezinteresate. Un astfel de ipochimen este un fost ziarist, ajuns în închisoare pentru diverse matrapazlâcuri, care astăzi apare la televizor spălat, călcat şi parfumat, ca şi când ar fi un înger al dreptăţii coborât pe pământ. Un altul se erijează în model moral, explicând oricui îl ascultă ce e bine şi ce e rău în societate, deşi s-a dovedit că a fost un şantajist şi un propagandist fără scrupule.

Alţi ipochimeni media sunt simpli ignobili care fac ce li se dictează de către cei care le plătesc lefurile groase. Şi în timp ce ipochimenii pun în scenă spectacolul lor grotesc, noi, cetăţenii stăm cu gura căscată în faţa televizoarelor şi ne amuzăm ca proştii la circ.

Iar la sfârşitul zilei, tot ca la circ, vom rămâne şi cu votul luat şi cu gura căscată.

Doru Pop