URĂRI AMARE Ca să explice pe înțelesul nostru teoria relativității, genialul Albert Einstein ne îndemna să ținem un minut mâna pe o sobă fierbinte și ni se va părea că o facem de o oră. În schimb, atunci când stăm lângă o femeie frumoasă o oră, vom spune că n-a trecut nici un minut de când suntem cu ea.

Da, timpul este o forță incredibil de puternică, în stare să distrugă absolut tot ce întâlnește în calea sa. Nimeni și nimic nu i se poate împotrivi.

Din momentul în care ne naștem, ceasornicul „cu care ni se măsoară destrămarea” începe să ticăie și nimic nu-l mai poate opri până la finalul trecerii noastre pe pământ.

Toată viața ne amăgim când ni se spune că a trecut o oră, două, șase sau mai multe, ca și cum asta ar avea vreo importanță, din moment ce timpul nostru, cel al vieții, e, de fapt, doar un timp al morții.

Timpul trece și în fața ireversibilității sale suntem la fel de neputincioși cum eram atunci când ocupam peșterile, și la fel vom fi câtă vreme va exista viață pe pământ, indiferent de progresele realizate de civilizațiile viitoare.

Și, totuși, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, poate avea loc mâine.

Există o promisiune făcută de Dumnezeu, care poate fi interpretată ca un fel de speranță de întoarcere pentru a corecta ce am făcut rău și a îndrepta strâmbăturile lăsate în urma noastră.

„Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil și Gazman, oștirea mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră”, scrie în Scriptură.

E mai mult o sugerare că ar putea să ni se dea posibilitatea de a recupera din pierderile pe care le-am suferit de-a lungul timpului, dar nu ne spune ce ar trebui să facem noi, muritorii, pentru a beneficia de aceste favoruri neașteptate.

Intuiesc că, printre altele, ar trebui să ne uităm înapoi și să vedem cum ne-am trăit viața ce ne-a fost dată, făcând inventarul momentelor când am fost cu adevărat buni, trecând în revistă greutățile care ne-au pus la încercare în toate domeniile, succesele obținute dar și neîmplinirile.

Trecutul nu poate fi schimbat, dar, reevaluându-l la rece, poate căpăta noi înțelesuri și dimensiuni aducătoare de liniște sufletească.

La sfârșitul unui an, obligatoriu trebuie să ne uităm în noi înșine. O contemplare internă, adevărată, ne va da ocazia să constatăm greșelile pe care le-am făcut și lucrurile pe care trebuie să le schimbăm neapărat în noi.

De regulă, în aceste zile ne propunem foarte multe obiective, amăgindu-ne că începând cu noul an vom face ce n-am făcut până acum. La loc de cinste se află promisiunea fermă că de mâine, gata ne schimbăm.

Nu se va întâmpla nimic, noi, românii, avem scepticismul în ADN, așa că nu putem avea nici măcar viziunea că va fi mai bine în noul an. În aceste condiții, așteptările pentru viitorul apropiat nu pot fi decât negative.

Puținii optimiști pe care îi mai întâlnim în calea noastră, cu siguranță că sunt doar persoane prost informate.

Nu cred că anul 2017 a fost printre cei mai răi din cei aproape 30 care au trecut de la marea tulbureală din ’89.

Sigur, a semănat mult cu ceilalți pentru că am continuat să fim conduși la toate nivelurile de aceeași gașcă de impotenți și incompetenți politici, chiar dacă, periodic, se schimbă inițialele partidelor din care fac parte.

A fost un an frământat, cu multiple schimbări de situații, cu surprize de proporții, dominat de bătălia pentru acapararea Justiției, care e departe de a se fi încheiat, chiar dacă în acest stadiu coaliția PSD-ALDE-UDMR pare să se fi desprins în câștigătoare.

Sunt multe evenimente interne care ar merita pomenite pe final de an. Aleg la întâmplare câteva:

*demiterea Guvernului Grindeanu printr-o moțiune de cenzură inițiată și susținută de propriul partid;

*participarea președintelui Johannis la protestele de stradă împotriva Guvernului;

*sabotarea unor inițiative ale coaliției de către premierul PSD, Mihai Tudose;

*dispariția oricărei opoziții la adresa guvernanților, odată cu alegerea lui Ludovic Orban în fruntea PNL;

*implicarea impardonabilă a farsorului Traian Băsescu în politica internă a Republicii Moldova;

*încăpățânarea cu care Laura Kovesi își apără funcția, după ce a compromis definitiv instituția;

*circul primitiv practicat de parlamentarii USL în dezbaterile parlamentare;

Sunt și câteva realizări de semnalat, cea mai importantă fiind menținerea ritmului de creștere economică la un nivel neașteptat de ridicat.

Cu toate piedicile puse de guvernanți, intenționat sau din prostie, mediul economic a reușit să descurce onorabil și sunt speranțe că o va face și în următorii ani.

Știu, o să spuneți că numai pe hârtie sunt creșteri în economie, că în realitate… Numai că prezența record de cumpărători întâlnită în aceste zile prin magazine, arată că e ceva mai bine și prin buzunarele românilor.

În nou an doresc ca lumea asta a noastră, răsturnată de atâta vreme cu fundul în sus, să revină la poziția de normalitate, adevărul să triumfe în fața minciunii, valoarea să câștige definitiv bătălia cu incompetența și impostura, iar legea să fie respectată și apărată de la cel cu barbă sură pân’ la cel cu țâța-n gură.

Dacă toate astea fi-vor respectate, vorba poetului, putem spera că, după ani de rătăcire, vom regăsi drumul spre progres și prosperitate.

 Altfel, nu vom recupera niciodată anii mâncați de lăcustele politice din toate partidele care s-au perindat la conducerea țării.

La mulți ani, dragi cititori!

Grigore Ciascai