Viitorul nostru e deja scris de trecutul care e cu mult mai important decât orice formă de interes pentru o ţâră de progresism. Biserica a început procesul de canonizare a părintelui Arsenie Boca. Marketingul a învins în strană şi nu te mai poţi pune cu brand awarness-ul. Slavă Domnului că încă nu au apărut sondaje în care să fim întrebaţi dacă l-am vota pentru Preşedinte.
După 1989 fiecare a idolatrizat ce a crezut el că are mai bun pe acasă. Unii s-au uitat către intelectualitatea din anii 30, alţii către construcţia de biserici, s-au făcut statui martirilor din puşcării, au apărut şi statui pentru Mareşal, iar Ion Iliescu şi-a adus aminte că a existat o vreme în care comunismul nu era aşa de rău. Cum ziceam, fiecare cu durerea lui. Nimic de criticat. Doar că nu se mai termină nostalgia asta fără rost şi, uneori, fără sens. Ne plângem că suntem la periferia istoriei, civilizaţiei, literaturii. Nu ne place că suntem ignoraţi sau ignoranţi. Frustrarea creşte de la o zi la alta. Îi dăm dreptate lui Cioran cu pesimismul lui şi ne refugiem în dacopatie.
Paradoxuri infinite. Şi toate acestea se întâmplă acum când avem cel mai mare număr de oameni superşcoliţi din istoria noastră. În ultimul deceniu au plecat zeci de mii de tineri să studieze în străinătate. Doar câţiva se mai întorc. E plin Occidentul de medici, profesori şi ingineri din România. Sunt sute de absolvenţi de Harvard, Cambridge, MTI şi Oxford. Există o elită artistică de un cosmopolitism incredibil.
Ştiu oameni care beau bere în bombele de la Obor, mănâncă mici la Cocoşatu sau pe dealul Negru şi vorbesc de Michel Hollebeque sau David Wallace Foster cu o detaşare de invidiat de către orice literat, din orice colţ al lumii. Exemplele sunt date la întâmplare, dar vă garantez că instituţiile europene, Londra, Parisul şi New York-ul sunt pline de români care ridică IQ-ul naţional mai sus ca niciodată.
Şi atunci de ce se nu se vede? De ce avem un corp social care se comportă cu maturitatea unui copil de cinci ani? Naiv, inconştient, crud şi incapabil să aibă grijă de sine. De ce e imposibil să schimbi cu adevărat starea de lucruri? Cred că sursa răului stă în primii ani de după revoluţie. Există o ură totală pentru Ion Iliescu, o permanentă aşteptare a decesului său, care se ascunde în inconştientul social tocmai pentru că el reprezintă esenţa degradării noastre.
Să faci glume cu moarte unui om care e cât se poate de viu şi prezent social sună sinistru, dar inconştientul nu ţine cont de reguli. Ei bine, Ion Iliescu o să moară şi noi tot aşa o să fim. Emancipaţii intelectual care ţipau la Iaşi „Iliescu apare, soarele răsare” au câştigat. Atunci progresul a murit în lumea noastră şi ne-am întors la conservatorism, fără ca măcar să ştim. A dispărut comunismul, dar a trăit latura sa conservatoare.
Biserica prosperă şi e mai prezentă în societate decât orice altă instituţie. Niciun politician nu a avut şi nu va avea curajul să vorbească despre taxe, impozite şi rolul bisericii. Asupra acestui subiect planează o ipocrizie maximală. Toţi infractorii donează şi se închină. Lista este enormă. Iar prezenţa Bisericii e peste tot şi nicăieri. Realitatea este ignorată complet, ascunsă atent sub veşmântul părintelui Boca.
Intelectualul politic e şi el o iluzie. Pe stânga a tronat generaţia lui Răzvan Theodorescu, dinozauri incapabili să privească în viitor, iubitori de bizantinisme. Noua generaţie a stângii face un recurs inutil şi retrograd la marxism ca singură sursă a socialismului. Nimic progresist. Totul încărcat de istorie.
De dreapta nici nu merită să vorbim. Nicio contribuţie, un mănunchi de sinecuri şi nervi. Punct. Nimic surprinzător, pentru că în spatele lor a stat clasa politică virusată şi virusantă. Conservatoare în a-şi păstra privilegiile şi degrabă căutătoare de noi surse de furat. Ca orice organism parazit s-a dezvoltat armonios sugrumându-şi victima. Şi stânga. Şi dreapta. Produsele de succes au fost cele care le-au şi îngropat viitorul: Victor Ponta şi Elena Udrea. La ei se opreşte istoria şi ei le lasă loc acum unor noi politicieni încruntaţi şi gata să slujească patria. Nu ştim cum, dar e clar că patria va fi mai presus de orice.
Cum ar arăta o Românie rămasă pe mâna lui Liviu Dragnea şi Gabriel Oprea? Ne vom scoate certificat de buni români? O să mai putem face glume despre Arsenie Boca? Îmi e teamă că nu. Cei doi nu par oameni cu care să glumeşti. Sunt încordaţi şi încruntaţi. Genul care nu se dau daţi la o parte. O să ne fie dor de Victor Ponta? Măcar ăsta făcea glume, proaste ce-i drept, dar tot era ceva. Era prea superficial ca să ducă distrugerea până la capăt. Pentru un proiect aşa de mare ai nevoie de oameni care se cred aleşi. Dragnea şi Oprea au profilul perfect.
De partea cealaltă situaţia e la fel de gravă. Preşedintele pare aterizat într-un loc nepotrivit. Amestecă senzaţia de naivitate şi lipsă de interes. „Politica altfel” e ca un pet de bere gol. O promisiune care ajunge în cele din urmă la gunoi. Nu ştim dacă e secretos sau nu are ce spune. Nu ştim dacă e prost sfătuit sau nu. Nu ştim nimic după un an de zile. Am auzit destul de des teoria – susţinută de oameni serioşi – că preşedintele e un tip care se mişcă cu grijă şi cugetă mult, plus că nu e manevrat de nimeni. Ar fi bine să fie aşa ceva, dar iar ne pierdem în caracterizări personale şi uităm că se face aproape un an de Cotroceni fără niciun rezultat.
La PNL e dezastru. Alina Gorghiu a prins din zbor ideea războinicului tăcut şi acum pozează într-un soi de cuvioasă politică. Intenţia de a-l imita pe Klaus Johannis îi reuşeşte de minune. Discursurile domniei sale reusesc să plictisească total, prezenţa în emisiunile TV e motiv de schimbat canalul.
Cătălin Predoiu mai tresare doar când aude numele Ponta, în rest e pierdut în reverie. Acum juma de an aduna specialişti. Cred că se bucură că nu interesează pe nimeni dacă i-a strâns sau nu. Vasile Blaga îşi mănâncă pensia liniştit, nu îl tulbură nimic. Societatea civilă nu există, aşa că nu are rost să vorbim despre ea.
România zilelor noastre mi se pare că seamănă tot mai mult cu România decadei 80. Toată lumea era de acord că nu se mai poate cu Ceauşescu, dar ce să faci? Unde să protestezi? Nu te ascultă nimeni. Rişti să te ridice automat. „Puterea e la ei, noi nu însemnăm nimic” sună extrem de familiar.
Probabil că nu am ajuns la punctul cel mai de jos. Poate că e nevoie să fie şi mai rău ca să se mişte ceva. Sper ca măcar atunci să ne salvăm, cu ajutorul românilor de afară şi să nu defilăm pe străzi cu imaginea lui Arsenie Boca. (Sursa foto – Vandal.club)
Dan Ionescu
