Viaţa lui Călin Creţu, la numai 10 ani, este ea însăşi o poveste dramatică. Mulţi alţi copii au trăit drama abandonării de către părinţii naturali, unii avînd şansa să fie înfiaţi şi îndrumaţi spre o viaţă normală. Spre deosebire de toţi, însă, Călin Creţu, cu un incredibil talent de povestitor, a reuşit să-şi aştearnă povestea pe hîrtie.
Cartea lui are titlul „Povestea mea. Copiii fără de părinţi” şi a fost lansată acum cîteva săptămîni chiar în şcoala din Tîrgu Jiu, unde învaţă. De cîte ori aud de cărţile unor copii, am serioase rezerve şi mă întreb dacă nu cumva, din dorinţa de a-şi vedea copiii în centrul atenţiei celor din jur, părinţii intervin şi „modifică” pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, „opera” odraslelor lor. În faţa cărţii lui Călin Creţu am avut un alt sentiment, că mă aflu în faţa unui foarte posibil talent, care acum îşi arată doar mugurii.
În primele pagini ale cărţii sale, Călin Creţu are cîteva întrebări tulburătoare. Iată una dintre ele: „Oamenii bătrâni am observat că sunt mistuiţi de aceeaşi întrebare: de ce trebuie să moară? Copiii ca mine, probabil, sunt chinuiţi de o altă întrebare: de ce trebuie să se nască?” Povestea lui Călin Creţu nu este o ficţiune, ci chiar povestea vieţii lui de pînă acum. Abandonat după naştere într-o localitate din nordul ţării, el a fost crescut cîţiva ani de asistenţi maternali admirabili, cărora le poartă şi acum respect, pînă cînd a fost înfiat de o familie din Tîrgu Jiu, care acum se ocupă atent de educaţia lui. Am aflat toate acestea chiar din cartea lui.
Dacă ar fi fost doar un jurnal al vieţii lui, rîndurile de faţă n-ar fi fost scrise, dar cartea lui Călin Creţu, păstrînd permanent în atenţie evenimentele reale, cît se poate de concrete, mai conţine ceva: o meditaţie profundă, poate prea profundă, în marginea acestora, trădînd o reflexivitate nebănuită la această vîrstă. Iată cum îşi aminteşte Călin Creţu despre anii petrecuţi în familia de asistenţi maternali: „Eu am avut parte de nişte părinţi care m-au crescut până la 4 ani şi jumătate, despre care aveam să aflu acum că ei se numesc asistenţi maternali. M-au iubit mult, nespus de mult. Dar, nimic şi niciodată n-o să poată umple golul lăsat de necunoaşterea mamei, de lipsa mirosului ei! Nu înţelegeam mare lucru, dar ştiam că, deşi sunt cel mai iubit membru al familiei respective, locul meu nu era acolo. Aşteptam ca, într-o zi, să vină cineva să mă ia. Începusem să-mi pierd speranţa că va veni momentul când voi pleca cu cineva de mână, într-un imens şi poate nesigur necunoscut. Cred că asta simt toţi copiii abandonaţi. O dorinţă neînţeleasă de a-i lua cineva”.
Mai tîrziu, cînd au venit să-l vadă cei care acum l-au înfiat, devenindu-i părinţi, a fost cu ei într-un tîrg de animale. Ce s-a născut în mintea lui Călin Creţu aflăm chiar din cartea sa, în cel mai emoţionant şi tulburător pasaj al acesteia: „Am fost odată cu tatăl meu de acum, singurul şi unicul meu tată, prin târgul de animale, şi am văzut cum oamenii veneau, se învârteau pe lângă vaci, le studiau, după care plecau la altele. Atunci ştiu că au început să-mi curgă lacrimile. Tati m-a luat în braţe şi m-a pupat. Acea pupătura am simţit cum se strecoară în fiinţa mea şi în toată viaţa mea de până atunci, umplând tot golul creat de necunoaşterea, neîmbrăţişarea şi nesărutarea tatălui care m-a făcut. Din acel moment, şi nici astăzi, nu mai simt nevoia, nici curiozitatea, de a-mi găsi tatăl natural. M-a întrebat: “De ce plângi, îngeraş?”. Nu i-am răspuns! I-am zis că mi-a intrat ceva în ochi. Aveam obiceiul ăsta. Dar acum o să vă spun şi vouă, fiindcă tot mi-am luat curajul să dezvălui lumii ceea ce până acum mă chinuiam să ţin secret. În momentul ăla m-am gândit: “Uite, aşa veneau şi după mine tot felul de părinţi, cum vin oamenii ăştia după animale!”.
Asistenţii maternali îl pregăteau într-un anume fel cînd unele familii îl anunţau că vor să-l vadă în vederea eventualei înfieri. Ei nu ştiau cum vedea Călin acest ritual de înfiere şi încercau să-l menajeze în faţa acestor „vizite” repetate, însă el îşi aminteşte totul cu exactitate, reuşind în carte să ne pună şi în faţa sentimentelor lui de atunci: „Nu ştiu cât a mai trecut, dar, la un moment dat, mama mă ia în casă, îmi face baie şi, ca de fiecare dată când mă pregătea pentru astfel de întâlniri, îmi spune: “Ştii, Călinuş, o să vină pe la mine nişte prieteni care vor să te vadă. Era un ritual: baie, mereu baie, mereu hainele cele mai bune şi jos, în curte. Ce o mai urma, cine o mai veni? Mi-o plăcea de ei? Sau o să mă sperii iar? Acestea erau gândurile care mă măcinau, poate nu într-o formă aşa de clară cum le percep astăzi, dar sigur acestea, şi nu altele, erau cele ce mă nelinişteau, îmi dădeau în acelaşi timp speranţă şi teamă”.
Despre ziua cînd a fost înfiat şi a trebuit să-i părăsească pe asistenţii maternali, Călin povesteşte într-un mod neaşteptat: „Eu ştiam… de fapt, nu ştiam, că nu aveam de unde, mai degrabă simţeam, că voi pleca definitiv, pentru totdeauna. De această dată, eu eram cel care făceam primul abandon din viaţa mea”. Călin a avut şansa să nimerească într-o familie care-i asigură o viaţă liniştită, lipsită de griji. Merge la şcoală, la biserică, face vacanţele la mare… Totuşi, o întîmplare de la şcoală l-a întristat mult. Iată cum o povesteşte Călin în cartea lui: „Simt că am iubire maximă. Şi, totuşi, în mine există un gol. De ce, oare? Asta nu înţeleg. La şcoală, de multe ori, unii copii mă făceau să plâng, spunându-mi că sunt înfiat, că am părinţi “de pe OLX”. Sufeream. Ba chiar îi uram. Mă tot gândeam că, într-o zi, va trebui cu orice risc să mă răzbun. Acum, am mai început să-i înţeleg. Ei sunt aşa pentru că nu pot pricepe ceea ce nu au trăit. Am învăţat că tristeţea şi fericirea sunt dureri fizice. Cum să le înţeleagă ei, dacă nu i-a durut niciodată? Am şi colegi minunaţi, cum este Vlăduţ, pe care, atunci când îl supăr, îmi zice: “Hai, mă, Căline, că mă disperaşi!”
În casa părinţilor săi de acum, Călin a văzut un tablou al lui Petre Ţuţea. Cînd a întrebat cine este, tatăl lui i-a răspuns în glumă: „este părintele tău spiritual”. Nu avea de unde să ştie că acestui copil i-a plăcut atît de mult explicaţia, încît s-a dus la calculator şi a tastat pe Google: „Petre Ţuţea” şi iată ce a descoperit: „Nu ştiu cum am făcut, dar odată am scris Petre Țuțea şi s-a deschis un filmuleţ. Am rămas nemişcat. Era pentru prima dată când îl vedeam vorbind. M-a fascinat, era autoritar şi convingător. Am fugit la mama, care se afla în bucătărie, şi am întrebat-o dacă ştie care este singurul adevăr absolut. Încercând să-l imit pe bunicul, am spus: „SINGURUL ADEVĂR ABSOLUT ESTE DUMNEZEU!”. M-a luat în braţe şi m-a pupat, apoi mi-a spus să-l sun pe tata. Aşa am făcut. Seara, când a venit acasă, mi-a adus un tricou pe care era imprimată poza lui Petre Țuțea, sub care scria „Bunicul meu spiritual”. Am purtat cu mult drag acel tricou. Era preferatul meu. Îl am şi acum, o să-l ţin toată viaţa. Câteodată, mă mai întreba câte unul cine este în poza de pe tricoul meu. Nu răspundeam nimic, arătam cu degeţelul ce scria sub poză. La un moment dat, o tanti m-a întrebat dacă e bunicul lui mama sau al lui tata. Nu am ştiut ce să-i răspund”.
Nu ştiu dacă mai tîrziu Călin Creţu va dori să devină scriitor. Prin ce face el acum anunţă doar o predispoziţie, cu multe semne care atrag atenţia asupra unui spirit de observaţie ieşit din comun. Toate astea, însă, sînt senzaţionale doar acum, la această vîrstă, şi trebuie să fie întreţinute de lecturile potrivite, de o tehnică a scrisului pe care azi n-are de unde s-o ştie şi, desigur, de o pasiune teribilă pe care să n-o poată alunga nimic.
Ce avem acum în faţă merită să fie citit, căci cartea lui Călin Creţu nu este cartea unui scriitor, ci a unui copil cu un extraordinar simţ al observaţiei, care scrie despre viaţa lui ca şi cum ar povesti viaţa altuia. Iar acest lucru poate fi începutul unui miracol.
Ion Spânu, cotidianul.ro
