Nu cred că s-a inventat un om politic mai consecvent şi mai coerent în declaraţii decît Traian Băsescu din ultima săptămînă. Cinstit şi onest ca un sfînt al anticorupţiei ortodoxe din România, Traian Băsescu a început în forţă ultima săptămînă de dinainte de referendum, declarînd că trebuie să mergem la vot, că e musai să apărăm democraţia de lovitura de stat, iar el, oricum, e un bărbat adevărat şi nu ar accepta sub nici o formă să cîştige la masa verde.
Bon, a mai trecut o zi, au mai apărut nişte sondaje, intenţia de vot urca şi urca spre 50% aşa că marele onest a schimbat foaia şi a strigat curajos către oşti: Înnaaaapoiiiii, soldaţii mei! Să fugim cu curaj din faţa poporului ca să apărăm democraţia!
Pe cîmpul de luptă al democraţiei contra loviturii de stat era deja hărmălaie şi se puteau vedea mici şedinţe care se năşteau ad-hoc, pe măsură ce vitejii mai puneau mîna pe cîte-un sondaj. Pe iarba plină de sîngele portocaliu al democraţiei, PDL-iştii, leşii lui Mihai şi Răzvan Ungureanu, teutonii lui Neamţu, cruciaţii democraţi ai lui Baconschi şi Papahagi se călcau pe picioare, pe burţi, pe guşi, care neştiind dacă să se retragă din calea loviturii de stat şi să stea în cetăţile lor confortabile şi fortificate, care crezînd că trebuie să atace din flanc lovitura de stat şi să meargă la urne.
Însuşi, conducătorul suprem al forţelor democratice ale binelui, cinstei şi corectitudinii, domnul Traian Băsescuuuuuuuuuu, nu mai ştia încotro s-o ia: dacă ordona mersul la vot, punea umărul la cvorum şi îşi tăia singur jugulara prin care curgea sîngele democraţiei; dacă ordona retragerea, se făcera de cacao în faţa Europei şi a tuturor care încă au încă toţi neuronii bunului simţ la locul lor şi care ar fi zis „Păi, bine, mă nene, faci ca toţi dracii că nu e democraţie şi pe urmă, cînd vezi că democraţia o să te cam muşte de cur, îţi goneşti turma de conştiinţe libere înapoi la coteţ? Nu e frumos, dom’le!”.
Prins, aşadar, ca eroul din Neamul Soimăreştilor, între raţiunea de a fi din nou şef peste tot ce mişcă şi pasiunea nestinsă pentru democraţie şi anticorupţia la nivel înalt, Traian Băsescu a dat o luptă interioară cu sinele său. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte şi, în final, a decis să împace, într-o sinteză logică de proporţii hegeliene şi universaliste, binele şi răul, opţiunea politică a soţiei cu destinul partidului, pasiunea pentru filosofie a lui Vasile Blaga cu curiozitatea lui Gabriel Liiceanu pentru tot ce înseamnă operaţiuni vamale de succes, mersul la vot cu statul acasă, pe scurt, lupta contra loviturii de stat cu lupta contra votului democratic al poporului manipulat de duşmanii democraţiei.
Şi, într-o străfulgerare de geniu carpatin, a decis aşa: Voi merge la vot, deşi nici Maria, nici partidul nu merg, şi voi legitima prin votul meu democratic o lovitură de stat nedemocratică contra celei mai înalte instituţii democratice a statului, care sînt eu. Da, oamenii buni, pasionaţi de bricolaj filosofic şi tinichigerie fenomenologică, marele lider al democraţiei va reuşi ce n-a reuşit nici Hegel: să meargă la vot, să voteze împotriva demiterii sale, legitimînd astfel o lovitură de stat contra sa. Ce vreţi mai mult de-atît, domnule Liiceanu? Ce teolog ar fi reuşit asta vreodată, dle Baconschi? Şi, mă rog, şi dle Neamţu?
Alin Ionescu
