Ultimele două tele-apariţii ale preşedintelui au băgat România în sperieţi. Toată populaţia ştia că Traian Băsescu este un personaj într-o ureche. Scoate din pălărie tot felul de iepuri nebuni, de idei trăsnite şi de mici jucării politice de perplexat electoratul. Rolul său a fost şi rămâne captivant, chiar dacă se repetă. Stilistic vorbind, este extrem de unitar.
Pe toate cele pe care le lansează Traian Băsescu le rotunjeşte, le potriveşte şi amplifică. Rezultă un produs discursiv care te scoate din papuci. Nu ştii ce să faci. Să spargi un geam, să opreşti televizorul sau să protestezi pe bulevard. În ultima vreme, Traian Băsescu a izbutit să stârnească mânia tuturor. Nu mai poţi merge pe stradă fără să te trezeşti întrebat, ce facem? Cum scăpăm de el? Tu cât mai stai în România? Eu am hotărât să plec!
Starea generală este de exasperare. Şi nu vine numai din criza economică. E un soi de neputinţă în faţa sistemului, în faţa mafiei şi în faţa discursurilor monocord ale preşedintelui. Pe omul acesta nimic nu pare să-l atingă. E maximul tupeului pe care îl pot suporta scena publică şi sticla rece a televizoarelor. El a rămas în registrul câtorva argumente pe care le învârte ameţitor şi le recombină. Reducerea numărului de parlamentari, România controlată de Voiculescu şi Vîntu, atacul la instituţiile statului, restructurarea clasei politice etc.
Toate nu-s decât pietricele strecurate în pantofii populaţiei. Şi le repetă ca un apucat. Ai zice că toate s-au întâmplat aseară şi mâine dimineaţă cad în capul tuturor, el fiind în acelaşi timp cheia tuturor porţilor închise, nodul gordian al acestei crize nebune. Traian Băsescu are marele tupeu de a acuza România şi românii de toate relele şi eşecurile pe care le-a patronat, condus sau provocat. Îi face mincinoşi pe toţi adversarii săi pentru că el este campionul neîncoronat al minciunilor. Şi îi acuză pe toţi pentru că el distruge şi sacrifică pe oricine cu un cinism greu de măsurat, şi se declară valoare politică într-o vreme în care nimeni nu oboseşte nici măcar să deşarte coşul de gunoi peste numele său.
Ieşirile lui Traian Băsescu par a semăna cu trezirea din pumn a boxerului bătut în toate reprizele. Încă o dată se ridică din corzi şi atacă orbeşte. Dar o face cu atâta agresivitate, cu un veritabil program de rupt adversarii, de parcă ar ţine morţiş să reducă toată campania electorală a alegerilor parlamentare la un conflict România-Băsescu. Ce consecinţe ar putea avea această isterie? Îngroapă orice formă de dezbatere. Nu se mai distinge nimeni! Nu se mai conturează nici o soluţie. Nu mai este timp pentru decontul tuturor abuzurilor şi trăsnăilor PDL. Nu mai ajungem să discutăm nici de ”contribuţia” lui Traian Băsescu din perioada 2005-2012. Toată ţara vorbeşte cu el doar pe subiectele lansate în ultima sa apariţie. Îi răspunde cu voce tare sau în gând iar înghite toate reacţiile de parcă s-ar hrăni cu înjurături, huiduieli şi porcărele.
Ce s-ar putea ascunde în spatele acestei isterii? Chiar delirul unui ins care vede în faptul că a fost o alegere divină, nu una cu obligaţii faţă de ţară. Ţara este obligată faţă de Traian Băsescu, pare a-şi spune el cu fiecare apariţie. În acelaşi timp, aceste ieşiri provocatoare ecranează oarecum situaţia penibilă a PDL-ului. De ARD nu are rost să mai pomenim. A fost o idee falimentară care poate arunca partidul lui Traian Băsescu în afara Parlamentului. O altă ipoteză ar trimite la daunele pe care Traian Băsescu le mai poate provoca prin aceste atacuri USL-ului în puţinele zile rămase până în 9 decembrie.
Şi totuşi, aceste ieşiri, un soi de delir de comunicare, trebuie să mai ascundă ceva! Ce?
Cornel Nistorescu