I-au act de o iniţiativă care nu mă lasă idiferent. O gazetă bucureşteană invită tot românul la redescoperirea drapelului naţional, oriunde s-ar afla. Nu ideea mă miră. Semn de maximă sensibilitate între simbolurile naţionale, Tricolorul ne face să vibrăm la orice ivire în public. Ni s-a format din cele dintâi ore de şcoală dragul de steagul ţării şi am fost deprinşi să-i conferim virtuţi speciale când e vorba de legătura noastră de suflet cu ţara în care ne-am născut. Ca elevi, purtam cocarda tricoloră la căciuliţă ori pălărie, ca bransardă, la rever ori la cingătoare.
Vremurile, e drept, s-au mai schimbat. Noi, vârstnicii nu ne-am dezis de credinţa în Tricolor. Cei mai tineri au, cum se vede în jur, au alt mod de a gândi. Dar chiar şi noi, parcă, de la o vreme, ne mărginim la a-l privi fluturând de Ziua Naţională, mai nou la Ziua Drapelului. Noi, ca civili. Altfel, constatăm cu bucurie că instituţiile statului român au permanent pe faţadele sediilor lor steagul tricolor. S-a instituit obiceiul ca în încăperilor de lucru ale demnitarilor să fie fixat drapelul naţional. Există obiceiul ca pe foarte multe birouri să se afle steguleţe.
Întorcând privirea către paginile manualului de istorie, vom descoperi rolul jucat de Tricolor în clipele de îmbărbătare, de dramatism sau de bucurie. Constantin Rosenthal pictează Romania, în anotimpul paşoptist, înfăşurată în cutele tricolore. La Unire, venirea lui Cuza să conducă Principatele Unite se producea în fluturarea steagului. Cântecele de vitejie compuse cu bătăile inimii de George Coşbuc şi Vasile Alecsandri ne familiarizează cu acel tablou al soldatului român la Griviţa, purtând steagul ce urma a fi prins acolo, sus, sus la parapete.
Noi maramureşenii avem la îndemână un sanctuar aparte pentru întâlnirea cu Tricolorul. Ajuns la Sighet, n-am trecut niciodată pragul casei locuite până nu demult de domnişoara Lucia Mihaly fără să am de grijă să mă pregătesc pentru întâlnirea cu Tricolorul. Cum bine ştim, în casa familiei Mihaly de Apşa, se află obiecte emiţătoare de emoţie. Între acestea, ca într-o vitrină de cleştar, steagul tricolor pe care Consiliul Naţional Român a depus jurământul la 1918. Fusese trimis de la Cluj, de Iuliu Maniu. Surorile Lucia şi Ioana Mihaly l-au înfrumuseţat cu mânuţele lor tremurânde de adolescente. Este steagul pe care va depune jurământul şi cel dintâi prefect român de Maramureş la naşterea României Mari.
”E scris pe tricolor unire” se numeşte iniţiativa cotidianului de mare tiraj care m-a împins să pun pe hârtie aceste rânduri. Ea are în intenţie un gând mai cuprinzător, după părerea mea salutar. I-am putea spune UNIRE PRIN DRAPEL. STEAGUL NAŢIONAL NE UNEŞTE PRIN FAPTUL CĂ TRĂIM SUB FALDURILE SALE. Privindu-l în acelaşi timp, ne ţine aproape. Ne ajută să nu ne mai simţim singuri. Nici pe vreme frumoasă, cu atât mai mult la vreme de restrişte.
Meritul propunerii gazetarilor din Capitală este marcat şi de faptul că în timp ce la noi a scăzut vizibil respectul şi ataşamentul faţă de simboluri naţionale transferându-se în atitudine indiferenţă, chiar într-o indiferenţă ironică constatăm la alţii o reală patimă în a respecta până la o adevărată idolatrie faţă de steagul ţării.
Aflându-mă la un moment dat în Finlanda, am constatat prezenţa steagului lor alb-albastru pe aproape toate faţadele clădirilor din zona centrală, unde sunt foarte multe instituţii, dar de o densitate impresionantă şi în restul Capitalei. Am crezut că eram într-o zi de sărbătore politică. Nu, era o dată din calendarul naţional cultural. Mi s-a explicat că luna februarie, de pildă, la început, este marcată de sărbătorirea unui scriitor, autor al Imnului Naţional-Runneberg, iar în final de sărbătorirea unei cărţi, epopeea naţională Kalevala, tradusă şi în romneşte. În fiecare caz în parte, mii de steaguri, cele mai multe desfăşurate pe faţada întregii clădiri, impunând un respect remarcabil.
Salut iniţiativa chemării noastre sub drapel, cu gândul de a ne cataliza bucuria de a fi pălmaşii acestor locuri, alături la bine şi la rău.
Nicolae Bud, deputat
