Prima Internaţională politică a fost cea socialistă. S-a dovedit a fi un mare eşec. Odată cu planul căderii comunismului, s-a pus la cale o nouă Internaţională: cea capitalistă. Dacă spui ceva negativ despre aceasta, eşti taxat imediat că eşti omul ruşilor, aşa cum se spunea pe vremuri că eşti omul imperialiştilor dacă spuneai ceva rău de comunism!Într-o propoziţie, din Internaţională în Internaţională, spre victoria finală! Dar poate să fie ceva „INTERNAŢIONAL” fără să fie mai întîi „NAŢIONAL”? În filosofia culturii, chiar termenul „universal” este definit ca perpendiculara coborîtă din cer într-un anume punct de pe pămînt, adică o valoare „universală” trebuie să fie mai întîi o valoare „naţională”, să reprezinte un anumit specific particular, ridicat la rangul de valoare pentru întreaga omenire. În acest sens, Platon este mai întîi grec, înainte de a fi filosoful nostru, al tuturor.

Sunt conştient că astfel de consideraţii despre specificul naţional ca element ce defineşte valoarea universală sunt astăzi percepute în anumite medii oculte ca fiind ceva extremist, periculos, un fel de nişte lucruri care încurcă nişte treburi, cum spunea Nicolae Văcăroiu.

Cu toate acestea, ne asumăm „riscul” de a constata că, dacă nu am fost în stare să facem niciodată un „Guvern de Uniune Naţională”, iată că ne-am trezit punîndu-ne toate speranţele într-un „Guvern de Uniune Internaţională”, format din oameni care ocupă funcţii importante în stat în timpul unui concediu luat de la instituţii internaţionale!

Cînd un tînăr inteligent s-a dus la Constantin Noica şi i-a spus că vrea să plece să studieze în Germania, marele filosof l-a întrebat: „În care Germanie vrei să pleci? A untului sau a culturii?”. Tînărul n-a înţeles şi, cu blîndeţea binecunoscută, Noica i-a spus: „Dacă vrei să pleci în Germania untului, du-te de pe acum, n-ai nevoie de mine. Dar dacă vrei să pleci în Germania culturii, nu arunca vina pe lipsurile materiale de la noi, ci pe neputinţa ta de a asimila mai întîi ce găseşti aici, în bibliotecile din ţară”. Şi a adăugat ceva care şi azi ar trebui să fie un imbold pentru orice tînăr care vrea să se împlinească: „S-au scris cărţi şi la lumina lumînării!”. Peste cîteva săptămîni, tînărul a plecat în Germania şi n-am mai auzit de el. S-a şi stins ca o lumînare.

Povestea aceasta are un tîlc. Mulţi tineri au impresia că a studia „afară” îţi oferă deja un Certificat de deşteptăciune şi fac eforturi teribile de a ajunge în universităţi de prestigiu, pentru a sfîrşi apoi într-o carieră de funcţionar bine plătit. Pentru viaţa lor, pentru bunăstarea familiilor lor, este un succes şi merită toate laudele. Dar, pentru a deveni ministru, premier sau chiar preşedinte nu este nici pe departe suficient. Chiar dacă în ultimii ani aceste funcţii au devenit mai degrabă nişte stipendii acordate cuiva după binecunoscutul sistem de relaţii.

Aşa cum a fi „patriot” înseamnă a-ţi iubi patria, aşa şi a fi „demnitar” înseamnă să fii demn de încrederea pe care ţi-o acordă ţara. Golite de conţinut fie prin folosirea excesivă, uneori demagogică, sau din interese dintre cele mai oculte, „iubirea faţă de ţara ta” a devenit aproape o „expresie disidentă”, pe care, rostind-o, rişti să te trezeşti cu tot felul de etichetări şi acuzaţii care te pot arunca la marginea societăţii fără să înţelegi de ce!

România a cunoscut în aceşti ani tot felul de combinaţii politice iar eşecul lor a dus în mod inexplicabil la concluzia că nu e bine cu partide politice. Nimeni nu s-a gîndit să facă o analiză aplicată asupra acestor combinaţii şi să constate un lucru evident: nu ideea de partid politic este de vină, ci oamenii care au populat aceste partide.

Mai exact, fii de foşti activişti stalinişti, cum este Petre Roman, susţinuţi de alţi fii de stalinişti, cum sunt Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea, ori de-a dreptul de ideologi odioşi ai PCR, precum Silviu Brucan sau Iosif Boda. Li s-au adăugat oportuniştii de tip nou, legaţi ombilical de organizaţii finanţate de structuri care au şi altă treabă decît să se gîndească la ce pune pe masă maica-mare de la Cârcea.

Acestea sunt adevăratele motive ale eşecului partidelor! Şi, iată, consecinţa anilor de manipulări a generat această periculoasă lozincă: fără partide! E nevoie de o reconstrucţie, într-adevăr, dar una care să înceapă cu o firească reabilitare a noţiunii de „interes naţional”, şi ea ajunsă în ultima vreme în turul izmenelor unui general plagiator. Or, „interesul naţional” nu poate să existe fără o cunoaştere profundă a realităţilor din ţară, căci drama adevărată a acestor vremuri pe care le trăim nu stă în hoţiile de proporţii ale unor măscărici din viaţa politică, ci în sărăcia lucie în care trăieşte o mare a parte a populaţiei, în faptul că avem sute de mii de copii pentru care accesul la şcoală este un lux insuportabil. Sigur că există o legătură între aceste aspecte, dar marii hoţi au venit pe o filieră cunoscută şi de procurori şi de instituţiile discrete ale statului, într-o complicitate care ar trebui imediat înlăturată.

Noi, însă, manipulaţi fără să ne dăm seama, înghiţim fără să mestecăm soluţii venite ba de la americani, ba de la oficialii UE, de parcă aceştia n-au alte preocupări decît să se sacrifice pentru durerile noastre! Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile la toţi şi nu mai vedem că, în timp ce ni se fac „daruri” mărunte, ochiul lor se uită la aurul, petrolul şi ce-o mai avea pămîntul ăsta. Totdeauna a fost aşa şi noi nu vrem neam să învăţăm lucrurile astea. Nu zice nimeni să ne izolăm de lume, dar trebuie să punem deasupra tuturor lucrurilor propriile noastre interese: să avem ce pune pe masă, să le asigurăm copiilor o viaţă mai bună, să fim şi noi ca lumea, cum se spune. Aşa cum fac toate celelalte ţări la care ne uităm cu jind!

Poate că trăim cu adevărat o criză politică, poate că trebuie să facem într-adevăr o revoluţie a spaţiului public, în partide, în instituţiile statului, în presă, în societatea civilă, dar totul trebuie să pornească de la unirea tuturor forţelor din societate care vor în mod real o astfel de schimbare radicală.

Soluţia ar putea fi chiar un „Guvern de Uniune Naţională”, pe termen limitat, cu un program radical, care să ne dea speranţa că putem s-o luăm de la capăt pentru a reconstrui lucrurile pe care tot noi le-am stricat. Dar să ne punem speranţele într-un „Guvern de Uniune Internaţională” este o greşeală atît de mare, încît atunci cînd ne vom trezi din acest coşmar s-ar putea să constatăm că nici nu mai existăm! Cui se pregăteşte să ne ia în băşcălie, îi reamintesc că orice preşedinte american vorbeşte despre „american dream”, nu de visul omenirii!

Noi fugim ca de dracul cînd e vorba de „sentimentul naţional”. Dau un singur exemplu. Vedem că este posibil să punem un miliţian plagiator, precum Apud Tobă la conducerea Ministerului de Interne, sau un general izmenar plagiator la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, dar nu suntem în stare să punem un judecător de talia Gabrielei Baltag la conducerea Ministerului Justiţiei! Poate să-mi explice cineva de ce trebuia adusă Violeta Prună de la Bruxelles să conducă Justiţia fiind în concediu, cînd avem judecători de excepţie în ţară, care cunosc din practică problemele sistemului juridic, se bat pentru principiile de drept, chiar dacă, aşa cum s-a întîmplat chiar cu Gabriela Baltag, i s-a tăiat furtunul de la frîne într-o noapte?

Cred că de aici ar trebui să începem, de la găsirea unor oameni care să conducă ţara fără să întrebe cîţi bani primesc la salariu, mulţumindu-se cu privilegiile oferite de funcţia de ministru. Nişte oameni care să se dedice cu totul acestei reconstrucţii, pricepuţi în meseria lor, oneşti dovediţi de propria lor biografie, creiere luminate de cărţile citite şi de buna credinţă în care au fost educaţi! Numai aşa se poate naşte un Proiect cu adevărat naţional. Cu oameni care să pună în preocupările lor pe primul loc demnitatea, dacă vor să fie demnitari. Cu oameni care să ştie că „ministru” înseamnă „servitor”.

Aşa, dacă iarăşi ne dăm pe spate în faţa unor funcţionari străini sau a unor români care lucrează în străinătate n-o să facem mare brînză. E ca şi cum am recunoaşte că în ţară au rămas doar ciurucurile, că suntem atît de proşti, încît nu sîntem în stare de nimic. Păi, dacă am fi aşa, de ce s-ar mai strădui cineva să ne scoată din marasm?

Cine are curiozitatea să citească articolele lui Mihai Eminescu va constata că România a mai trăit astfel de vremuri tulburi, iar ieşirea din ele nu cunoaşte decît o singură cale: să ne uităm unii la alţii cu sentimentul că toţi aparţinem acestei ţări, că ne vrem binele şi că el stă doar în mîinile noastre. Restul e o chestiune de strategie, de răbdare şi de mult patriotism. Chiar exagerat! Să ne înrolăm oricărei Internaţionale, ducînd cu noi sentimentul Naţional!

Ion Spânu