Sfântul Gheorghe, „purtătorul de biruință”, este unul din cei mai respectați sfinți mucenici creștini, atât în biserica creștin-ortodoxă, cât și în cea catolică.
Sărbătorit pe 23 aprilie și considerat unul dinte cei mai războinici sfinți din creștinătate, Sfântul Gheorghe este vestit grație legendei despre lupta sa cu balaurul.
Potrivit istoricilor, Sfântul Gheorghe s-a născut într-o familie de nobili din Lod, în Palestina siriană, între anii 275 și 285, sfârșindu-și zilele în Nicomedia, pe 23 aprilie 303.

Tatal său, Gerontius, făcea parte din armata romană din Capadocia, iar mama lui, Polichronia, era originara din Palestina, (după alte surse, părinții Sfântului Gheorghe ar fi purtat, de fapt, numele de Anastasius și Theobaste). Amândoi erau creștini, astfel fiul lor a fost educat conform credinței în Iisus.
La vârsta de 14 ani, Sfântul Gheorghe și-a pierdut tatăl, pentru ca, numai după câțiva ani, să rămână orfan si de mamă. Rămas singur pe lume, s-a decis să meargă la Nicomedia, un oraș imperial din acea vreme și să îi ceara lui Dioclețian să îl înroleze în armata romană. Împăratul l-a primit cu brațele deschise, întrucât își amintea cu plăcere de devotamentul și vitejia tatălui sau. Către vârsta de 30 de ani, Sfântul Gheorghe a fost promovat la rangul de tribun și a fost primit în garda imperiala a împăratului de la Nicomedia.

În anul 302, Dioclețian a dat un edict prin care toți ostașii romani erau obligați să aducă jertfe zeilor, iar cei care erau creștini urmau să fie arestați pe loc.
Indignat, Sfântul Gheorghe și-a arătat deschis dezaprobarea față de această lege, anunțând public că este creștin și îl venerează pe Domnul Iisus Cristos.

Deși era deranjat de acest lucru, Dioclețian nu dorea să-l piardă pe unul dintre cei mai destoinici tribuni ai săi, așa că a încercat să îl convertească, promițându-i   pământuri, bani și sclavi, dacă aducea sacrificii zeilor romani. Întrucât a fost refuzat, împăratul a fost nevoit să îl condamne la moarte.
Sfântul Gheorghe și-a acceptat cu seninătate soarta! Și-a dăruit toata averea săracilor, iar după numeroase torturi, incluzând bătaia cu vine de bou, loviri cu sulița, vătămarea cu roata de săbii, aruncarea în groapa cu var și încălțarea în cuie, Sfântul Gheorghe a fost decapitat în fața zidului cetății Nicomedia, pe 23 aprilie 303.

Un martor al execuției sale i-a convins, apoi, pe Atanasie, un preot păgân, și pe împărăteasca Alexandra, să se convertească la creștinism, sfârșind, apoi,  în chinurile muceniciei.
Trupul sfântului a fost trimis pentru îngropăciune în orașul său natal, la Lod, unde creștinii l-au înmormântat, așa cum se cuvenea unui martir.

Sfântul Gheorghe și balaurul
În icoanele creștine răsăritene, Sfântul Gheorghe este, adeseori, înfațișat călare, înfingându-și sulița într-un balaur, uneori, apărând în fundal o tânără femeie, ce urmărește, de la distanță, sângeroasa înfruntare.
În interpretarea obișnuită a acestei imagini, se spune, că balaurul sau dragonul îl reprezintă atât pe Satana, cât și imperiul roman, iar femeia din fundal, fiind nimeni alta decât Alexandra, soția împăratului Dioclețian.

Se spune că legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul ar fi fost adusă pe tărâmurile europene de către cruciați.

Oricum, cea mai veche reprezentare a acestui episod este o icoana din Capadochia, de la începutul secolului al XI-lea, iar cea mai veche referire documentara la confruntarea Sfântului Gheorghe cu balaurul apare într-un text georgian, din secolul al XI-lea.

Potrivit poveștii, un balaur, dragon sau crocodil își făcuse culcuș deasupra izvorului ce furniza apa orașului Silene. Pentru a avea acces la apa, oamenii din acea regiune l-au înduplecat pe balaur, oferindu-i mai întâi câte o oaie, și, apoi, câte o fecioara.

Fata, ce urma să fie sacrificată, era aleasă prin tragere la sorți. Într-o zi, soarta a decis să fie jertfită o prințesă. În ciuda protestelor tatîlui ei, fata a fost adusă în fața balaurului, însă, chiar atunci, și-a făcut apariția Sfântul Gheorghe. Acesta s-a apărat cu semnul crucii, a înfruntat și a ucis lighioana, salvând-o, astfel, de la moarte pe prințesă. Impresionați de această faptă, locuitorii din Silene au părăsit credința lor păgână și s-au convertit la creștinism.

În poveștile romantice din Evul Mediu, sulița cu care Sfântul Gheorghe a ucis balaurul purta numele de Ascalon, de la orașul Ashkelon din Levant.

Într-o legendă populară românească, menționată de Elena Niculiță-Voronca, în „Datinile și credințele poporului român”, lucrurile se desfășoară, cumva, altfel.

„Sfântul Gheorghe era tare viteaz. Pe vremea ceea, s-a fost întâmplat ca un balaur a închis apa din fântâni și nu dădea apă decât dacă i se da, de la toată casa, câte un copil, să-l mănânce, s-a fost ajuns rândul și la împăratul. El avea numai o fată, ș-a trebuit s-o dea s-o mănânce balaurul; dar Sfântul Gheorghe a mers și i-a tăiat capetele, ș-a scăpat-o de la moarte și a căpătat-o de soție. Fata, însă, se iubea cu un țigan și țiganul i-a făcut bătaie.
Sfântul Gheorghe avea o o basma ș-o pușcă ș-o sabie, care singure mergeau înainte: basmaua făcea drum, iar pușca, cu sabia, pe toți omora.
Țiganul a pus-o pe femeie să i le fure și l-a bătut, dar el avea putere, căci avea trei fire de păr de aur, în cap. Apoi, a pus-o să-l întrebe în ce-i sta puterea? El i-a spus. Ea i-a căutat in cap și i-a scos perii. De atuncea, el a slăbit de tot. A mers la socrul său și s-a jeluit. Socrul său i-a spus că, pesemne, țiganul îi e partea, și i-a luat pe amândoi și i-a legat de cozile cailor și i-a prăpădit.”