Faraon a avut un vis tulburător: se părea că au ieşit din Nil şapte vaci slabe şi şapte vaci grase, iar vacile cele slabe le-au înghiţit pe cele grase şi tot slabe au rămas. Faraon nu a ştiut cum să explice acest vis şi a cerut să-i fie adus cineva care să-l tălmăcească.
La câteva mii de ani distanţă, un alt faraon, de data asta al Europei, firavul domn Van Rompuy, are acelaşi vis tulburător. Fiind un absolvent strălucit al şcolii de duminică, el ştie exact cum să îl tălmăcească. Aşa încât se hotărăşte să nu îl deranjeze pe vârtosul domn Barroso chiar de la prima oră. El ia un pix şi o hârtie şi se apucă să mâzgălească de zor un buget prescurtat pentru cei şapte ani de învrăjbire care va să vină peste noi toţi.
Cele şapte vaci grase, în speţă bugetul pentru exerciţiul financiar 2007 – 2013, sunt pe ducă. Din ele s-a înfruptat cine a putut. Adică nu şi România, care nu a fost în stare să atragă pentru proiecte interne nici măcar a zecea parte din cât i se cuvenea. Cu atât mai grav cu cât a contribuit cu peste 1% din PIB pe an în toată această perioadă. Să tot fie în total vreo 8 miliarde, la un calcul grosier.
Pe de altă parte, sunt şi alte ţări UE unde 1% din PIB înseamnă mult mai mult. Şi drept consecinţă, şi contribuţia lor anuală la bugetul european este mult mai mare. Să luăm cazul Marii Britanii, cu un PIB de 20 de ori mai mare decât al României. Azi au ajuns să se întrebe “pe ce dăm noi 160 de miliarde?”. Ca să facă România piscine fără apă la satele văduvite de locuitori, care probabil că lucrează la negru prin vreun ghetou al Londrei?
Celebra replică din 1979 a infamei doamne Thatcher, “I want my money back!”, este acum reluată cu fervoare de premierul Cameron. El îşi doreşte un buget redus cu câteva zeci de miliarde, dacă nu chiar 100 de miliarde de euro. Pentru că cea mai mare parte a banilor merg pe fonduri de coeziune şi în politica agricolă comunitară. O manieră pompoasă de a spune infrastructură în zonele sărace ale UE (în speţă ţările estice şi, în mod special, România) şi bani pentru fermieri. Teoretic, că practic ştim cum se întâmplă lucrurile.
În mod tradiţional, ţările vechi ale UE proliferează ideea că banii pentru politica agricolă merg către ţările din est, care contribuie cel mai puţin la bugetul comun. Fals! Aceste minciuni şi prejudecăţi proliferate sistematic reprezintă muniţie electorală pentru politicienii guralivi, care se bazează pe faptul că oamenii nu verifică niciodată informaţiile turnate la televizor. Fermierii olandezi, spre exemplu, sunt susţinuţi cu sume importante din bugetul PAC, iar TVA pentru alimente este de 6%.
Revenind la vacile noastre, nu trebuie să fim clarvăzători ca să ştim că de săptămâna viitoare urmează o perioadă de negocieri zbuciumate pe marginea bugetului 2014-2020. Ce stă în cărţi pentru România, aceasta e întrebare. Atenţi la luptele dintre palate, am uitat să aflăm viziunea liderilor noştri pentru România anului 2020. Pentru că fără obiective concrete, nu ai ce să negociezi. Mergi cu turma şi speri să prinzi şi tu nişte firimituri. Însă nici măcar firimiturile nu sunt garantate, pentru că, vorba românului, “Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”.
Claudia Ion
