Pentru prima dată după 13 octombrie 2009, când guvernul Boc cădea în urma retragerii încrederii de către Parlament (fără însă ca aceasta să ducă şi la schimbarea guvernului), moţiunea de cenzură iniţiată de USL şi supusă votului Camerelor reunite vineri, 27 aprilie, pare să aibă serioase şanse să treacă. De data aceasta, aritmetica parlamentară evoluează în fiecare zi în favoarea USL. Deja marţi, cu trei zile înaintea votului, USL sconta pe 221 din 231 de voturi necesare, în condiţiile în care cu o zi înainte opoziţia sconta doar pe 216 voturi. Cu toate că, aritmetic, guvernul pare să aibă încă majoritate, dezertarea masivă a unor aleşi din zona puterii poate duce spre o situaţie favorabilă opoziţiei. Nici votul celor 17 parlamentari din grupul minorităţilor nu mai pare la fel de disciplinat ca la alte moţiuni de cenzură. Rezerva de voturi de care dispune USL pare să fie suficientă, cu atât mai mult cu cât în condiţiile date nici loialitatea multor aleşi UNPR nu poate fi supraevaluată.
Indiferent ce tactici vor folosi Traian Băsescu şi PDL pentru a gestiona o situaţie de criză politică fără precedent în PD, majoritatea artificială forţată de preşedinte imediat după victoria sa a la Pirus în faţa lui Mircea Geoană în decembrie 2009 nu mai funcţionează. Iar guvernul pe care l-a construit pornind de la această majoritate, oricare va fi rezultatul votului asupra moţiunii de cenzură, nu mai are legitimitate parlamentară. Deja faptul că în Senat USL deţine majoritatea pune guvernul într-o situaţie imposibilă: legile care au drept cameră decizională Senatul nu mai pot trece.
În condiţiile în care cota de încredere a guvernului este la un nivel fără vreun corespondent în alţi ani electorali (nu s-a întâmplat astfel nici cu liberalii în 2008, nici cu PSD în 2004, ba nici chiar cu guvernul Isărescu în 2000 – chiar dacă atunci ţărăniştii au suportat electoral din plin asumarea guvernării CDR, şi nici cu PDSR în 1996), continuarea guvernării fără o majoritate clară şi legitimă devine riscantă nu doar pentru PDL, ci şi pentru stabilitatea politică a ţării. Personalizarea accentuată şi cultul lui Traian Băsescu, inconsistenţa ideologică, creşterea nesănătoasă a PDL între anii 2006 şi 2010, cedarea necritică în faţa soluţiilor FMI în condiţiile asumării guvernării în jurul unei majorităţi cacofonice nu aveau cum să reziste probei realităţii. Iar acum, după cinci ani de izolare pe scena politică românească, PDL nu îşi mai poate găsi echilibrul.
Între timp, jucăria populistă creată în laboratoarele consultanţilor politici dâmboviţeni pentru a sufoca USL, PPDD-OTV, riscă să devoreze PDL. Alegătorii antisistem, perdanţi ai tranziţiei, uşor de manipulat prin folosirea temelor populiste şi anti-elitiste, pe care îi preluase Traian Băsescu de la Vadim Tudor încă de prin 2003-2004 şi-au găsit în Dan Diaconescu un alt reprezentant. Aşa că, atacat din toate părţile, PD, care rezistase asaltului PSD-ist între 2000 şi 2004, riscă acum să facă implozie.
Opoziţia USL-istă pare prima beneficiară a acestei crize politice. Dar situaţia politică generală şi contextul economic nu îi sunt favorabile decât pe termen foarte scurt. Extremiştii şi populiştii ar fi singurii beneficiari reali ai imploziei PDL. Iar în eventualitatea căderii guvernului Mihai-Răzvan Ungureanu ca urmare a votării moţiunii de cenzură găsirea unei soluţii guvernamentale rapide este o urgenţă. Altfel lucrurile riscă să degenereze şi situaţia să devină haotică. Şi cum fără alegeri nici o guvernare nu va fi legitimă şi nu va putea asigura stabilitatea politică, alegerile anticipate rămân în continuare o formulă rezonabilă. Dar cine mai e rezonabil în România de astăzi?
Cristian Pârvulescu
