De foarte multe ori am auzit despre ospitalitatea românească. S-a folosit această sintagmă de atâtea ori, încât am ajuns să credem că e un loc comun, propagandă ieftină fără acoperire în realitate. Cine oare ar fi gata să renunțe la tot confortul orașului, la siguranța pe care ți-o dau statutul social, banii, prietenii, regulile încetățenite de conviețuire pe asfalt pentru a deveni un străin vulnerabil, dependent de bunăvoința unor necunoscuți?
Peter Hurley, un irlandez care locuiește în România din 1994, a făcut în 2012 o adevărată călătorie liturgică, de la Săpânța, din Cimitirul Vesel, în nordul extrem al Maramureșului, la granița cu Ucraina, până la Muzeul Țăranului Român din București. Un traseu care leagă două puncte semnificative pentru cultura tradițională din România. Fără „centură de siguranță”, fără nici o certitudine, să pornești la un asemenea drum, doar pentru a atrage atenția asupra unui anume mod de a fi, reprezintă pentru oricine o nebunie adevărată.
Dacă mai ținem seama de faptul că Peter Hurley a început călătoria la final de noiembrie și a ajuns la București în 21 decembrie, în plină iarnă, așadar, când o noapte petrecută afară ar fi fost echivalentă cu moartea, dimensiunile scrântelii protagonistului sunt limpezi. Și totuși. Ceea ce a început ca o bravură, o faptă excentrică, un protest cel puțin ciudat a sfârșit prin a fi o călătorie liturgică, un pelerinaj către România profundă. Iar când zic despre România profundă nu mă gândesc la conceptul care tinde să se ideologizeze, ci mă gândesc la acei oameni simpli, vii, cu bune și rele, cu singurătăți copleșitoare și bucurii emoționante. Oamenii care nu se văd la televizor și nici în presă, în general. Oameni care ți se descoperă doar dacă îi privești de aproape. Acolo este realitatea de dincolo de discursuri, vie și vibrantă, care e greu de bănuit în afara experienței directe.
Și mai sunt și troițele care marchează drumurile din România. O prezență atât de discretă, încât ușor poate fi trecută cu vederea. Oare câți dintre noi ne-am propus vreodată să trecem conștient prin fața acestor martori neintruzivi ai bucuriilor, dar și ai disperărilor noastre? Crucile ridicate în semn de mulțumire, dar și cele ridicate în amintirea celor spulberați în accidente de mașină au fost pentru Peter Hurley prilejuri de rugăciune.
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Urmare a lecturii pline de disponibilitate a „Pelerinului rus”, unul dintre textele care au schimbat destine de-a lungul vremii. Efort fizic, epuizare uneori, nesiguranță, depășirea propriilor limite, luptă cu sinele, rugăciune, căldură umană, răutate inexplicabilă (puțină, extrem de puțină, ce-i drept), emoție, entuziasm toate se regăsesc în paginile acestui excepțional jurnal de călătorie al lui Peter Hurley, așezat sub titlul „Drumul crucilor” (Ed. Martor, București 2013).
Se spune despre pelerinaj că este imaginea vieții pământești în parcursul către veșnicie. Pelerinajul autentic este o soluție concentrată a condiției umane cu instabilitatea, fragilitatea și nesiguranța ei. În puține locuri mai poți experimenta în aceeași măsură nevoia de celălalt, inutilitatea oricărui atașament față de un loc anume etc. Parcurgerea „Drumului crucilor” alături de Peter Hurley este o experiență de viață.
Tot ca în viață suntem foarte sensibili, în momentul contactului direct, la rău, brutalitate și meschinărie. În timp intervine uitarea, care tinde să acționeze diferențiat. După o vreme, evenimentele negative se estompează, iar pe primul plan rămân momentele bune, timpul de calitate, o sursă de energie pentru a merge mai departe.
În felul ei, „Drumul crucilor” este o carte a schimbării. Un asemenea pelerinaj/călătorie liturgică lasă urme de neșters. „Drumul crucilor” este ca viața: nu mereu plăcut, adesea dificil, dar totdeauna proaspăt și surprinzător. (Paul Siladi)
