REACȚII LA PRIMA VEDERE Mă cam plictiseşte acest şir nesfîrşit de glumiţe, ironii, critici şi acuze, ce vine mereu din ziarele şi televiziunile englezeşti. De obicei, românii tac din gură, presa românească tremură de complexe şi pleacă fruntea, ştiindu-se la înghesuială.

Neamuri şi cunoscuţi muncesc în Anglia şi fac bani mai mulţi decît acasă. Și se agaţă cu sufletul de aceste joburi mai tare ca fluturele de pe frunza rătăcită pe apa tulbure. Cine e campionul rîsului? Unul, Nigel Farage, care a luat flit de la două românce, nici prea frumoase, nici prea talentate. Că de deştepte, nu ştiu nimic. Și Jeremy Clarkson, un jurnalist care a găsit că poate să-l întreacă pe Benny Hill dacă, în loc de un măgar, face cîte un pic de haz cu un automobil.

Adevărul este că umorul auto, specie englezească născută tocmai din lipsa de umor, seamănă leit cu cel al lui Benny Hill. Toate show-urile lor conţin serii de gaguri grosiere, bune de făcut pentru beţivii din pub-uri, pe care nu-i cară nevestele acasă. Umorul englezesc este fie gag mîrlănesc, fie lipsă de umor.

Să ne înţelegem. Englezii ne pot dispreţui pentru că am ratat nişte foi în calendarul de progres al lumii civilizate. Dar şi noi îi putem dispreţui că ne-au trădat cel puţin o dată. Englezii se pot umfla în pene cu toate valorile culturii universale pe care le-au adunat la Londra. Nu eu i-am acuzat că multe sunt furate, ci popoarele care le-au pierdut şi încă se chinuie să le recupereze din marile lor muzee.

Adevărul este că băşcălia asta la adresa României nu vine de la lumea bună dinAnglia. Nici de la cea politică. Nici de la cea culturală. Prinţul Charles şi Charlie Ottley sunt semnele exemplarităţii într-o atitudine dezinteresată. România este ciuca bătăilor pentru yellow press, pentru presa de mahala, pentru beţivii şi şomerii din cartiere, ofticaţi că românii le iau joburile, că româncele sunt de zeci de ori mai frumoase şi sunt iubite în straturile înalte ale societăţii, iar fetele lor rămîn ospătăriţe.

Englezul cu obrajii brăzdaţi de rîuri cu vinişoare, născut cu nasul mare cît racul fiert, are oftică pe tot ce-l întrece în cele lumeşti. El, care stă de sute şi mii de ani pe insulă, să nu mai fie buricul pămîntului şi să fie întrecut de unul care s-a născut pe aiurea? Dacă are hîrtie că este englez, el se crede automat mai deştept, mai frumos şi mai îndreptăţit la un loc sub soare, chiar dacă este cocoşat şi cu IQ de numai 40. Englezul de mahala e mare şi tare faţă de români, de albanezi, de lituanieni, dar este un soi de braţ şi sculă americană, ca să nu zic slugă a yankeilor, care îl folosesc ca pe o mănuşă în toate mizeriile din Europa.

Faţă de noi, englezul de mahala este ţanţoş. Faţă de american, este slugarnic. Și ca să mai lămurim un lucru. Este extrem de parşiv faţă de ruşi. Cu o mînă îi ameninţă, cu cealaltă le adună banii în City-ul londonez.

Să ne fie clar. Englezul care rîde de noi cînd n-are subiecte de fotbal şi de politică nu este cititor de Shakespeare. Cultura lui nu depăşeşte Daily Mail şi The Sun. E ca şi cum în Anglia noi ne-am lupta cu Libertatea şi cu Clik (să mă scuze bulevardierele noastre) sau ne-am supăra de moarte pe ce anunţă România TV. Sau ne-am supăra că ţiganii din Ferentari fac glume pe seama celor de la Ruse şi Tîrnovo.

Cred că, fără să ne dăm seama, englezii ne-au ajutat să descoperim şi noi un popor pe care să-l luăm în tărbacă. Numai cînd mă gîndesc la fostul şi la actualul premier al insulei, mie îmi vine să rîd în hohote.

Din trufie, primul i-a băgat pe englezi în bălării, iar al doilea, cocoţat pe nişte tocuri, încearcă să-i scoată. Amîndoi seamănă perfect la nasul pe sus în politică. Dar fără pic de miros!

Cornel Nistorescu