Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv)

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.( Luca 16, 19-31)

Pe cât de simplă, pe atât de complexă, pericopa evanghelică de astăzi se apleacă foarte realist asupra relațiilor dintre oameni și a felului în care riscăm să ne pierdem șansa întâlnirii celuilalt. Bogatul şi săracul prezentaţi în Evanghelie trăiesc în lumi paralele. Nimic nu îi uneşte pe cei doi pe pământ. Iar dacă aceasta a fost realitatea pe pământ, ea nu se schimbă nici în cer!
Singurul care ar putea schimba situaţia este bogatul, dar el nu întreprinde nimic în acest sens. Dimpotrivă, îl ignoră total pe săracul Lazăr. Bogatul întoarce capul, se face că nu vede, ignoră, refuză categoric şi definitiv realitatea imediată, anume aceea că lângă lumea sa există o alta, care ar putea fi transfigurată cu un gest simplu. Universul unui om, lumea lui interioară, aștep­tările și împlinirile sale depind, câteodată, de minima atenţie a celuilalt.

Să nu-l acuzăm prea uşor şi prea repede pe bogat!

Cel mai adesea, suntem şi noi atât de indiferenți și de nepăsători față de aproapele… La modul concret, mulţi dintre noi nu am depăşit stadiul antic de a considera că „aproape” ne este doar cel din familie, doar cel cunoscut, doar cel care arată bine, doar cel pe care-l acceptăm, mai ales dacă este departe şi ne deranjează rar sau chiar deloc. Ştim bine însă: concluzia unei alte pilde, a samarineanului milostiv, este cu totul alta. Atitudinea determinată de conceptul „a venit, a văzut, a trecut pe alături” este de-a dreptul păgână!
„Credinţa lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6) ar trebui să ne schimbe sau deja să ne fi schimbat percepţia noastră, a creștinilor: aproape ne devin necunoscuții, săracii, cei sărăcăcios îmbrăcați, cei slabi şi slăbiţi, bolnavii, singurii, toţi cei încercaţi. Cerșind sau neîndrăznind să ceară ceva cuiva, obraznici sau cuminți, murdari sau spălați, cunoscuți sau anonimi, ai noștri sau ai altora, toţi cei care sunt oameni şi poartă chipul lui Hristos în ei – indiferent de felul exterior în care arată -, toţi aceştia se identifică cu săracul Lazăr și așteaptă o firimitură, un ajutor minim sau doar un cuvânt cald: „Bun găsit!” ori măcar o întrebare: „Ce mai faci?”, „Cum îți merge astăzi?, „Ești sănătos?”
Poate nu întotdeauna, dar adeseori, şi noi trecem pe lângă câte un Lazăr al zilelor noastre nepăsători, mulțumiți de noi înșine, de succesele şi de reuşitele noastre, de casele şi maşinile noastre.

Nu vom fi foarte luxos îmbrăcaţi, nu vom fi foarte bogaţi, dar oricum și întotdeauna avem mai mult decât celălalt, pentru că întotdeauna vor exista alții și mai săraci decât noi; atâta doar că ne place să ne comparăm cu cei mai bogați… Suntem chiar mulţumitori pentru „ceea ce ne-a dat Dumnezeu”, dar ne este atât de greu să rupem ceva din ceea ce a devenit „al nostru” şi să aruncăm o firimitură… Lazăr aştepta puţin, foarte puţin! Iar dacă mai întâlnim câte un Lazăr deranjant şi impertinent, să ne întrebăm dacă nu cumva tocmai atitudinea noastră comună, a tuturor, l-a făcut să ajungă aşa!

Atenția pe care i-o dedic fratelui mă transfigurează

Fiecare dintre „ceilalți”, care „nu sunt ca noi”, trăiesc o realitate unică și necunoscută. Pe bună dreptate, Hristos ne cere să nu judecăm pe nimeni, deci nici pe cei năpăstuiţi, pentru că nu le cunoaștem viața şi nu ştim nici cine și nici ce a determinat ca ei, nevoiașii, să ajungă aici. Un singur lucru ne cere Hristos: să ne milostivim de cel aflat în nevoie, iar parabola de astăzi se alătură altor pilde şi îndemnuri concrete ale Domnului care impun – după însuși modelul divin – mila iubitoare. Este adevărat însă că, pentru aceasta, mulţi dintre noi avem încă nevoie de o schimbare majoră de gândire şi de atitudine, neavând încă „mintea lui Hristos”.

Pentru aceasta, este nevoie să ne deschidem spre aproapele şi să valorificăm prezenţa lui în lume şi întâlnirea dintre noi şi el.

Aproapele este o prezență inevitabilă, prin care ne vorbește Dumnezeu Însuși, Cel pe Care nici nu Îl putem cunoaște altfel decât ca pe un „Dumnezeu întors spre oameni”. Este adevărat că existența marilor diferențe dintre oameni, faptul că celălalt este altfel decât noi, este o provocare în calea iubirii noastre faţă de ei. Dar tocmai aceasta vrea Hristos: să-i acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt ei și așa cum și El ne acceptă pe noi, nu să îi transformăm pe ei după chipul nostru.

Pe de altă parte, simpla existenţă a celorlalţi şi întâlnirea lor ne fac să ne smerim. Așezân­du-se în raport de slujire cu fratele său, omul se smerește pe sine, iar starea aceasta îi disponibilizează sufletul, i-l deschide spre oameni, pentru a-i cuprinde la sine. Această stare, păstrată cu atenție sporită și cu dorință sinceră de acceptare a celuilalt și de recunoaștere a valorii lui, generează comunicarea deschisă cu el. Semenii ni-L mijlocesc pe Dumnezeu, așa cum El ne mijlo­cește întâlnirea cu ei. Aceasta şi este Împărăția lui Dumnezeu: comuniunea dintre noi, în manifestarea dragostei. De aceea, în cer, nu există dialog între bogat şi dreptul Lazăr: pentru că nu a fost nici pe pământ!

Atenția pe care i-o dedic fratelui, fie și doar sporadic, din când în când, mă transformă și mă transfigurează, făcându-mă să renunț la mine și să înțeleg valoarea lui. De aceea Mântuitorul a cerut slujire față de ceilalți: „Cel ce este mai mare între voi să fie slujitorul vostru“ (Matei 23, 11), şi tot de aceea Domnul i-a putut numi pe Apostoli „prieteni”, deoarece mai întâi El le-a slujit lor, el S-a făcut mai mic, descoperindu-Se lor, arătându-le cine este (Ioan 15, 15).

Iubirea față de aproapele nu poate avea caracter teoretic

Omul se împărtăşeşte din bogăţia duhovnicească a semenului său – indiferent cine este – şi, la rândul lui, îi transmite aceluia din plinirea sa. Iar schimbul acesta duhovnicesc devine lu­mină: „ Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 14) și: „Cel ce-l iubeşte pe fratele său rămâne în lumină” (1 In. 2, 10). Îmbogăţirea omului din Dumnezeu şi de la semeni, cunoaşterea pe care o primeşte se realizează numai prin legătura pe care persoana o face cu alte persoane.

Mai mult, mântuirea mea depinde de ei: „Duceți-vă de la Mine…; întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25; 41, 45). Iar mântuirea lor depinde de mine: „Şi eu tuturor le plac întru toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, pentru ca ei să se mântuiască” (1 Co. 10, 33).

Iubirea față de aproapele nu poate avea caracter teoretic. Aici se dovedește cu adevărat desprinderea de teorie și intrarea în acțiune, una care devine „ac­țiune iubitoare“. Dumnezeu are nevoie de om, pentru ca acesta să Îl facă prezent în lume, să Îl medieze, să Îl facă „transparent“. Dar nici o altă acțiune cum este iubirea concretă a aproapelui, actul de dăruire de sine – care se regăsește în concretul acestei iubiri -, nu Îl poate face pe Dumnezeu mai transparent semenului și lumii.

Exemplul bogatului din Evanghelie ne arată faptul că nu doar ura sau atitudinea negativă sunt condamnabile, ci și nepăsarea și indiferența! Putem să trăim unii împotriva altora sau unii lângă alții, dar putem să trăim și unii pentru alții! Aceasta se întâmplă atunci când omul se dăruiește iubitor aproapelui, când îi stă alături și îl sprijină, când se implică concret în viața sa, când trece de la cuvinte la fapte, când îl întâmpină cu bucurie, când își asumă responsabilități pentru el și în numele lui. Astfel, devine adevărată lumină a celuilalt și, prin aceasta, adevărată lumină a lumii.

Pr. Prof. Dr. Ştefan Iloaie