Meditând asupra timpului, am observat cât de uşor ne duc în eroare deşertăciunile acestui ritm de viaţă alert care ne copleşesc vieţile într-un mod aproape bizar. Discutam într-o zi cu cineva despre acest lucru şi mi-a mărturisit cu regret că nu mai are timp de nimic. Timpul fuge? Ne presează? Oare, el, timpul este devină pentru că, noi, oamenii, am uitat să fim liniştiţi şi odihniţi? Observăm că, deseori, ni se pare că orele trec mai rapid decât de obicei şi ne trezim că atâtea lucruri importante am omis să le facem, din cauza agitaţiei şi a grabei în care ne-a antrenat secolul vitezei ori mai bine spus, cel al acceleraţiei. Unde ne ducem, înspre ce anume, nici nu ştiu poate unii dintre noi, dar ne încadrăm, vrem, nu vrem, într-o goană după vânt. Abia după ce ne oprim puţin vedem că nu era nevoie de atâta zarvă. Am mai scris şi nu e numai opinia mea ci şi a unor personalităţi de referinţă, că această amprentă a efemerităţii a generat o superficialitate în toate domeniile sociale şi particulare ale oamenilor. Relaţii de faţadă, vorbe frumoase sau mai puţin frumoase spuse de formă, ambiţii mai mult sau mai puţin eşuate. Preocupări cu totul nedrepte ale minţii ne înrobesc şi ne frământă şi ne obosesc până la epuizare şi nu ne oprim să facem linişte în interiorul nostru pentru a auzi glasul lui Dumnezeu care spune că suntem chemaţi de El şi că El a creat veşnicia şi că din veşnicie în veşnicie El e Dumnezeul vremurilor şi ale soroacelor. El ne-a dat o poruncă să muncim şase zile şi a şaptea să ne odihnim, pentru ca acest trup trecător să se poată reface, să poată da randamentul scontat. Nu mai avem timp să ne odihnim. Nu mai avem timp să ne plimbăm în natură, nu mai putem sta la o discuţie liberă cu familia. De ce? E timp destul, dragii mei! Sunt veşnicii în spatele existenţei noastre şi înaintea noastră. Ştiţi cine doreşte să ne fure gândul veşniciei? Diavolul care pune presiune pe rasa umană pentru a-i fura şansa mântuirii prin jertfa Domnului Isus. Mântuitorul a rezolvat şi problema efemerităţii, dând viaţă veşnică oricărui om care crede în ea. Eliberând, astfel, odată pentru totdeauna, de povara timpului precar şi umplându-l cu bucurie pace, linişte şi regenerâdu-l pe cel ce crede în El şi născându-l din Duhul Sfânt la o viaţă veşnică.
Am mai vorbit de prezent, trecut, viitor. Pe unii îi preocupă numai trecutul, pe alţii prezentul, iar pe alţii doar viitorul. Trecutul nostru face parte din viaţa noastră. Constituie istoria vieţii fiecărui ins de pe pământ. Mi-a plăcut foarte mult felul de scriere concentrat al istoricilor vechiului Testament al Bilbliei. Ştiţi cum concluzionau ei o viaţă corectă trăită pe pământ? Ei apreciau cam aşa: „acest împărat a făcut ce este bine sau a făcut ce este rău înaintea Domnului”. Ştiind că Dumnezeu priveşte din înalţimea cerurilor la fiii oamenilor, ce facem noi? Binele sau răul? Şi oare care este binele şi care este răul? Binele este atunci când trăieşti conform principiilor cerute de Dumnezeu potrivit cu ceea ce scrie în Cartea Legilor, adică în Biblie. De ce? Doar ascultând de Creator, putem fi fericiţi. El vrea fericirea noastră şi nu moartea păcătoşilor. Ci întoarcerea lor la El prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos. Slavă numai Lui!
Nu vă pierdeţi timpul cu nădejdi înşelătoare! Nu legaţii relaţii sociale bazate pe ceea ce se poate perima în timp! Căutaţi lucrurile veşnice precum credinţa, nădejdea şi dragostea ce izvorăsc din Dumnezeu! Este liantul care adună inimi lângă inimi şi le unifică în aşa fel încât pot forma un singur gând şi o singură simţire. Acest lucru este posibil numai dacă fiecare dintre noi în mod hotărât îşi predă controlul timpului vieţii personale lui Dumnezeu. Abia de atunci începe să trăiască într-un timp în care absolutul şi infinitul se împletesc şi curg din Dumnezeu. Voi încheia cu o meditaţie pe care am publicat-o pe coperta volumului meu de versuri cu care am debutat („Lacrimi stelare”): „Cine a zis ca noi, oamenii, nu avem înălţimile noastre de răcumpăraţi ai timpului şi spaţiului, trăind nelimitat de ele? Noi începem într-o zi viaţa veşnică… numai că fiecare are o clipă a lui de început, atunci când efemeritatea moare”.
Marina Glodici
