Eu sunt de loc din Baia Mare. Am, puși cap la cap, 20 de de ani de când stau în București. Dar sufletul meu tot acolo rămâne, în Baia Mare, locul unde am crescut și unde am pus bazele (de aur, aș putea spune!) ale omului care am ajuns să fiu. O să fiu mereu băimărean, indiferent de ce scrie în buletinul meu sau unde o să mă ducă viața.

Bunica mea, în urmă cu mulți, mulți ani, mi-a spus o vorbă. Pe care nu a înțeles-o atunci cu adevărat, au trebuit să treacă niște ani ca să o pricep la adevărata sa valoare: ”Râma când crapă ochii e mai rea decât șarpele”. Tradus (pentru cei care nu le au cu graiul ardelenesc) ”râma când face ochi e mai rea decât șarpele”.

M-am uitat aseară la meciul FCM Baia Mare – Steaua București, din Cupa României. Pentru că ar fi trebuit să fie o bucurie de meci. Un meci așteptat de băimăreni cu imens interes (au fost vreo 30.000 de cereri pentru bilete pentru un stadion în reparații și cu probleme mari de infrastructură, care mai mult de 8.000 de oameni nu poate primi acum), după mai bine de 20 de ani de când un asemenea meci nu s-a mai jucat acolo. Un meci despre care s-a discutat în Baia Mare cu mult drag și cu așteptări ce țineau de mult mai multe chestiuni decât de fotbal. Un meci pentru o comunitate de suporteri care (nu cred că s-au schimbat multe de când am plecat eu de acolo) pentru care Steaua era o echipă iubită și apreciată. Zic ”era”. Pentru că, după ce s-a întâmplat aseară, nu cred că mai este.

Meciul a fost unul frumos, nimic de zic din acest punct de vedere. Cu intensitate mare, chiar dacă Steaua a jucat foarte prost, nu a arătat mai nimic. S-a ajuns la lovituri de la 11 m, iar Steaua a câștigat (s-a văzut experiența de sânge rece în situații limită, aia e clar). Per total, un spectacol care ar fi trebuit dus până la capăt. Dar ceva s-a rupt exact în timpul loviturilor de departajare.

A început cu ghiolbăniile Cojocaru, care, după ce a ajuns în poartă ca să apere prima lovitură, a trimis peste tribune o minge pe care o găsise în poartă. A primit galben, în huiduielile tribunelor. Iar apoi, cel puțin pentru mine, s-a întâmplat ceva dezgustător: Varela, după ce a înscris, a făcut înspre tribune niște gesturi de meltean coclit. Varela, măh! Omul pe care eu îl consideram ca un punct de reper cât de cât normal în gașca de cocalari gelați de la Steaua. Mizerabil moment.

Steaua a ratat o ocazie imensă în Baia Mare: aceea de a rămâne un club respectat și iubit. Pentru că băimărenii oricum simțeau astfel de lucruri. Dar ce au făcut steliștii în acest meci a distrus această relație. Pentru că, make no mistake, atunci când ești cocalar cu niște moroșeni, ei nu iartă și nu uită. Iar Steaua, de fiecare dată când va mai ajunge în Baia Mare, va fi întâmpinată cu ostilitate maximă. Pentru că, simplu (dar dureros) spus, Steaua a uitat să fie acea Steaua iubită de mulți.

Mulți dintre jucătorii de acum de la Steaua sunt niște râme. Care, în contextul numelui de legendă al clubului, au crăpat ochii. Și au devenit mai răi decât șerpii. Sunt niște târâtoare gelate, pentru care fotbalul este doar motiv de a-și pitchui freza la televizor. Sunt niște coropișnițe coclite, pentru care a juca fotbal nu mai înseamnă mare lucru, cel mult un serviciu la care trebuie să presteze cu oareșce scârbă.

Pun pariu cu voi că ce s-a întâmplat aseară cu publicul din Baia Mare se va întâmpla și pe alte stadioane unde o să ajungă Steaua. Pentru că flegma de atitudine care există acum la jucătorii steliști începe să devină o componentă a brandului. Ceea ce este îngrozitor. Steaua va mai ajunge în alte orașe și o va mai da cu mucii roș-albaștrii în fasolea microbistă. Pentru că becalismul este o stare de fapt în acest club.

Avea perfectă dreptate Radu Paraschivescu atunci când se întreba, la finalul meciului, în studioul Digi Sport, de ce mai iubește lumea această echipă, care nu mai joacă nimic de ani buni (nu la nivelul care se așteaptă de la ea, adică) și care dă dovadă, de foarte multă vreme, de o atitudine mizerabilă în teren și în afară lui. Îi dau mare dreptate când se întreabă ce se întreabă.

Răspunsul, cred, este unul singur. Iar bunica mea mi l-a spus cu ani în urmă: Steaua este o râmă acum. Care a crăpat niște ochi, dar numai ca să se poată uita în oglindă și să își spună, pupându-se singură, că este o anaconda superbă. Când, de fapt, târârea pe care Steaua o săvârșește de multă vreme încoace poate purta doar un singur nume: auto-mocirlă.

Sursa text si foto: http://cristianchinabirta.ro/

Cristian China Birta