De mai mulți ani există în Baia Mare o problemă țigănească gravă, care nu mai poate fi neglijată sau contestată de nimeni. Evenimentele ce a avut loc zilele trecute în zona cartierului improvizat de pe Craica sunt o dovadă concludentă a acestui adevăr.

Să spunem de la început că toate eforturile depuse de autoritățile locale în vederea integrării țiganilor s-au soldat cu eșecuri, chiar dacă au fost și rezultate ce nu trebuie neglijate.

Dincolo de discursurile adormitoare și lipsite de substanță ale politicienilor de doi bani, care își fac campanie electorală speculând în favoarea lor incidentul de care pomeneam și situația țiganilor în general, realitatea e dureroasă sub toate aspectele.

Sunt foarte puțini țigani băimăreni angajați pe baza unui contract de muncă, majoritatea fiind asistați social. Lipsiți de educație și fără pregătire profesională, ei găsesc cu mare greutate un loc de muncă. De regulă, țiganii susțin că angajatorii îi discriminează, dar niciodată nu recunosc că, genetic, sunt certați cu munca, preferând statutul de asistați social.

Putem afirma că esența identității etniei se bazează pe noțiunea de asistență. Adaptabili la orice situație, țiganii au înțeles că pot să o ducă mai bine dacă fac cât mai mulți copii. Toarnă plozi pe bandă rulantă și astfel rămân cuplați permanent la sistemul de protecție socială, chiar dacă neam de neamul lor nu a contribuit cu ceva la acesta, fiind, din această postură, niște privilegiați în raport cu populația majoritară.

De mai multă vreme țiganii au fost învățați de tot felul de organizații, care trăiesc foarte bine de pe urma lor, să practice rasismul. Culmea e că se plâng de rasism și atunci când autoritățile locale iau măsuri în favoarea lor. E de notorietate povestea zidului de pe strada Horia, ridicat pentru protecția copiilor din zonă, care au ajuns de multe ori direct sub roțile autovehiculelor. Se cunoaște până unde s-a mers, ce acuzații au fost aduse primarului și Consiliului Local, procesele intentate în instanțe, ce instituții și oameni importanți s-au implicat în această falsă problemă.

Nu-i de mirare că s-a ajuns la situația din prezent în care atunci când li se interzice să cerșească, sau li se impune respectarea unor cerințe elementare de igienă și comportament, țiganii sar ca și cum i-ar fi atins apa caldă și săpunul, strigând că sunt persecutați pe motive etnice.

Nici mutarea unui număr apreciabil de țigani de pe Craica în sediul fostului combinat metalurgic Cuprom nu a fost taxată ca o acțiune umanitară. Dimpotrivă, organizațiile de profil au asaltat presa internă și externă cu articole în care vorbeau de segregare, izolare, rasism și alte drăcovenii de acest gen. Nu spune nimeni că mutarea țiganilor dintr-un loc în altul ar reprezenta o soluție definitivă, dar autoritățile au încercat-o provizoriu, din rațiuni umanitare pentru a le oferi o șansă în plus.

Nu e o soluție pentru că viața a demonstrat de nenumărate ori că țiganii nu pot fi obligați să trăiască într-un spațiu anume, dedicat exclusiv. În astfel de situații putem vorbi fără teamă de a greși despre un adevărat genocid, țiganii nu reușesc să supraviețuiască dacă sunt separați de populația majoritară. Ioan Budai Deleanu a ironizat o asemenea situație în superba sa Țiganiadă, demonstrând că o republică a etniei este imposibilă. De la situația ironică din opera literară  s-a ajuns la nenorocirea de azi. Izolați, devin mai agresivi și mai periculoși. Nu mai au de la cine fura, nu mai au de la cine să cerșească, cum să supraviețuiască din valorificarea fierului vechi sustras sau din vânzarea florilor furate.

În chestiunea țigănească, soluții practice și eficiente de moment nu există. Din cauza asta se va merge în continuare pe cele practicate, chiar dacă s-au dovedit a fi diametral opuse. Integrarea, atât de trâmbițată în țară și din afara ei, este ineficientă și de neacceptat pentru populația majoritară. Izolarea reprezintă o soluție în cazul altor etnii, dar aplicând-o în situația țiganilor, pe termen lung, e similară cu exterminarea.

Ceva trebuie însă făcut până ce situația nu va fi scăpată total de sub control. Problema țiganilor, chiar dacă a căpătat dimensiuni planetare, este pasată spre rezolvare autorităților locale. Dar, eforturile acestora, așa cum am arătat doar în două cazuri, sunt contestate și atacate din zona societății civile, o creație artificială în România, care, în schimbul unor fonduri financiare primite de la  mai multe surse, a reușit să inoculeze ideea că țiganii au numai drepturi și nicio obligație.

De ani de zile se derulează o sumedenie de proiecte, majoritatea din fonduri structurale, care, de fapt, se desfășoară în sălile de conferințe și în studiourile televiziunilor, ONG-urile neavând habar de ceea ce se întâmplă în comunitățile de țigani. Banii europeni și ai statului nu ajung niciodată la destinație, oprindu-se în conturile fundațiilor. E un cerc vicios în care statul, fundațiile și toți cei implicați se mint unii pe alții cu bună știință, pentru că astfel au numai de câștigat.

Proiectele de integrare au finalitate doar în țări în care societatea civilă este funcțională, dar România nu se regăsește printre ele. La noi, în cârdășie cu guvernanții, ONG-urile întocmesc statistici false despre integrare, pe care le livrează la Bruxelles solicitând finanțarea dosarelor. Apoi se reped asupra autorităților locale care, cu posibilitățile reduse de care dispun, încearcă să rezolve o parte din problemele țiganilor. Se împotrivesc oricărei inițiative, pentru că odată cu ameliorarea sau rezolvarea situației, militanții pentru drepturile țiganilor nu și-ar mai putea justifica existența.

Dar procesul e lung și chinuitor pentru cei care se implică cu adevărat în acest demers. Rezultatele se obțin anevoie, progresele sunt greu de sesizat, iar consumul de muncă și fondurile puse în operă consistente. Iar soluții simple, rapide și eficiente se găsesc doar în mințile înfierbântate ale politrucilor băimăreni, candidați în alegerile locale.

Grigore Ciascai