Ne aflăm pe cele din urmă trepte ale urcuşului duhovnicesc spre măritul praznic al Învierii Domnului.

Postul Mare s-a încheiat, suntem în Săptămâna Sfintelor Pătimiri şi căutăm paradigme care să ne ajute în pregătirea pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos Cel înviat. Maramureşul istoric reprezintă un loc ales al ţării noastre unde tradiţiile româneşti şi ortodoxe deopotrivă încă se mai păstrează cu sfinţenie.

Unul dintre cei mai de seamă „ambasadori“ ai acestor plaiuri în lumea întreagă, maestrul Grigore Leşe, ne vorbeşte despre primenirea autentică pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti.

Stimate domnule Grigore Leşe, ce amintiri purtaţi în suflet despre pregătirea pentru praznicul Învierii Domnului în copilăria trăită în Ţara Lăpuşului?

Tata ţinea ca de Paşti să fim întotdeauna cu toţii acasă, împreună, în jurul mesei, frumos îmbrăcaţi. Totul începea pe la orele 3:00 ale dimineţii, când ne întorceam de la biserică, iar tata urma să conducă întreg ceremonialul zilei. Începând cu bătrânii, treceam pe rând pragul casei presărat cu fân. „Adevărat a înviat!“, îi răspundeam tatei, care intrase deja înăuntru pentru a ne întâmpina cu salutul vestitor „Hristos a înviat!“. Pe masă erau pahare curate pentru fiecare şi un vas mic din sticlă – canceu i se zice pe la noi -, în care era pasca sfinţită, adusă de la biserică. Mai erau ouă roşii, caş şi slănină, toate neîncepute. Tata mergea în grădină, rupea o crenguţă de prun şi făcea din ea furcuţă nouă cu care să luăm, pe rând, paştile. Făceam apoi o rugăciune de mulţumire şi ne aşezam la masă. Ciocneam ouă roşii şi câte un pahar de vin, zicând din nou „Hristos a înviat!“. Era semnul biruinţei asupra morţii. Apoi gustam din cele ce erau pe masă. Nu se deschidea radioul ori televizorul, nu se asculta nimic, nu se cânta, nu se dănţuia, nici măcar nu vorbeam cu glas tare, nu strigam unii la alţii în ziua de Paşti.

După masă, ne odihneam ori ieşeam la plimbare, „la vedere“ cum se spunea, adică mergeam la rudele apropiate, doar ca să ne salutăm şi să ciocnim ouă roşii. Mama dădea „paşti“ şi animalelor, apoi le stropea cu agheasmă, să fie şi ele sfinţite. Toate semnele sărbătorii, ale Învierii, erau întocmai, la locul lor. Parcă începea o nouă lume.

Eu eram tare bucuros când bătrânul meu Grigore venea de la mesele de Moşi, din Duminica Paştelui. La noi se pomenesc morţii în tot Postul Mare, iar în ziua de Paşti fiecare familie întindea ofrandele rituale, pomenile, pe mesele de piatră aflate în curtea bisericii, fiecare pe lespedea ei. Când venea bătrânul Grigore de la Masa de Moşi, avea buzunarele pline cu ouă înroşite, prescuri, pupi (colăcei), plăcinte… Alergam dinaintea porţii când îl vedeam că vine. Mă lua în braţe şi mă arunca în sus, „hooopa, draguâ moşului!“. Îmi plăcea de totuâ totului, dar ochii-mi erau ţintă la buzunarele burduşite ale căputului străbunicului Grigore. Când mă lăsa jos, mă prindeam de buzunarele pline cu bunătăţi, iar moşul mi le scotea pe rând, una câte una. De sărbători, uşile şi porţile stăteau deschise, fiecare avea masa pusă pentru oricine trecea pragul.

Zona Maramureşului s-a impus în mentalitatea colectivă drept loc în care se păstrează aproape cu sfinţenie tradiţiile autentice româneşti. Cum petreceaţi Ziua Învierii în Maramureş? Se mai regăsesc aceste obiceiuri astăzi, după câteva decenii?

Zilele acelea… demult nu le mai găsesc. De aceea, atunci când se desprimăvărează, tot îmi vine a umbla şi, mai ales, a mă-ntoarce acasă, în Stoicenii Lăpuşului. Cu greu mă stăpânesc să nu plec aşa, pe negândite, să fug de Bucureşti, de lume şi de mine. Să merg la copacii mei, la grădina mea, la oameni curaţi şi cu frica lui Dumnezeu, care trăiesc în armonie cu tot ce îi înconjoară şi au măsură în toate. Să merg la bisericuţa veche din deal cu jilţul împărătesc cioplit de bunicul meu, iar de acolo să mă uit în jos, către sat, să văd oamenii umblând ca nişte furnici, să le aud vorbele, ca un murmur, ca un freamăt, cum se amestecă şi cum se desluşesc. Şi să vină Paştele, şi să nu pot fi mai fericit de atât!

Cum se pregăteşte Grigore Leşe pentru Sfintele Paşti? Aveţi un loc deosebit în care vă doriţi să fiţi la această sărbătoare?

Anul acesta rămân în Bucureşti. Dar asta nu înseamnă că nu împlinesc rânduiala sărbătorii. Pentru ţăranul român, oul pascal reprezintă mormântul cu viaţă, iar spargerea cojii, eliberarea pentru o nouă fiinţare. Ciocnirea rituală a ouălor vopsite înseamnă biruinţa prin înviere, biruinţa vieţii asupra morţii, a adevărului asupra minciunii, a binelui asupra răului. Odinioară, în prima zi a sărbătorii, ouăle se ciocneau numai cu vârful, acest gest simbolic însemnând coborârea lui Iisus în iad şi deschiderea porţilor raiului. În cea de-a doua zi, se ciocnea vârful unui ou cu partea rotunjită a celuilalt, ceea ce însemna anularea morţii, a răului fiinţial, în timp ce a treia zi ouăle se ciocneau numai cu „dosul“. Prin aceste gesturi rituale, Învierea Mântuitorului devine şi învierea noastră.

Sunteţi un artist dăruit, care interpretează, dar mai ales cercetează folclorul românesc la origine, la izvoare. Cum doineşte românul Patimile şi Învierea Fiului lui Dumnezeu?

Bătând toaca. Se spune că de Paşti este singurul moment din an când „se aude toaca din cer“. Dumnezeu a vrut să piară pământul şi i-a spus lui Noe să facă o corabie. Şi Noe a făcut o corabie în formă de cruce, iar după ce a terminat-o a spus: „Doamne, cum să adun eu toate vieţuitoarele?“. Şi atunci Dumnezeu i-a răspuns aşa: „Iei o scândură şi un ciocan şi la acest sunet va veni câte o pereche din toate vieţuitoarele“. Şi au venit şi s-au aşezat la locul lor cu înţelepciunea de la Dumnezeu dată. S-a coborât Iisus Hristos la talpa iadului şi a zis: „Luaţi o scândură şi bateţi cu un ciocan ca să audă toţi din iad care au crezut în Dumnezeu şi să iasă la Înviere“. Pe urmă a zis: „Luaţi şi bateţi cu două ciocane, ca să audă şi cei de la talpa iadului şi să iasă toţi la Înviere“. Toaca este o rugă a mâinilor, a minţii şi a inimii. Cine bate toaca se împacă cu sine, cu lumea şi simte cum se apropie de Dumnezeu. Toaca face legătura între cer şi pământ, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, între ceea ce se cunoaşte şi ceea ce nu se cunoaşte. Glasul de toacă este cel al înnoirii, al reînvierii şi al nemuririi. Toaca îndepărtează diavolul, alungă ispitele, purifică locul în care sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu.

Toaca este un simbol al crucificării Mântuitorului. Poartă însemnele jertfei încifrate în semnul crucii, deoarece prin răstignirea lui Iisus pe Cruce aceasta a devenit Altarul jertfei pentru ispăşirea păcatului şi mijlocul de răscumpărare şi împăcare a omului cu Dumnezeu. Semnalul de toacă înseamnă chemarea la rugăciune prin rugăciune. Toaca vesteşte Învierea lui Hristos. Iar Învierea Mântuitorului înseamnă înfrângerea diavolului şi triumful Luminii. Prin Învierea lui Hristos oamenii descoperă puterea de a învinge răul. Este o taină, o sărbătoare şi o prăznuire care se săvârşeşte spre mântuirea omenirii.

Alexandru Briciu