Victor Petrini, cunoscutul personaj al lui Marin Preda, își începe lunga sa confesiune din Cel mai iubit dintre pământeni cu o frază antologică: Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.

Nimeni nu este fără de moarte. Ea vine întotdeauna aidoma unui hoț, fără să își anunțe sosirea. Nu prea are criterii de selecție, de aceea lovește de-a valma copii din leagăn, oameni în putere sau bătrâni neputincioși. Cu moartea nu se poate purta un dialog în vederea realizării unui compromis. Nu poți să-i spui mai lasă-mă un moment, nu sunt pregătit să te urmez, mai așteaptă, du-te în altă parte. Rămâne veșnic neînduplecată.

Părintele Vasile Sorescu scria într-o carte că moartea este cea mai mare binefacere pentru toți oamenii, buni sau răi. Cei buni se pot bucura mai repede de întâlnirea cu dumnezeu, iar cei răi pun o stavilă în calea fărădelegilor, degradării morale sau a diverselor patimi. În sprijinul afirmațiilor sale, părintele citează vorbele Sf. Vasile cel Mare care, amenințat cu moartea, spune: ”De chinurile la care vei fi vrând să mă pui nicio grijă nu port, ci, mai mult, și-oi mulțumi, căci astfel mă vei trimite mai degrabă la Dumnezeu”.

Mereu mă gândesc la săptămâna în care, după datină, ne pomenim morții. Timp de câteva zile cimitirele îmbracă haine de sărbătoare. Mormintele sunt curățate, împodobite cu flori, iar lumânările aprinse ne aduc aminte de cei plecați dintre noi. Fiecare mormânt se transformă ad-hoc într-un mic și sfânt altar.

Privite prin lumina tremurândă izvorâtă din candele sofisticate ori din lumânări simple, crucile ne par că seamănă din ce în ce mai mult cu niște porți care duc spre lumea de dincolo. Un petec de pământ care începe să-ți fie drag, pentru că acolo spui o rugăciune și te gândești la cei apropiați. Până la urmă cred că Luminația este un refuz al uitării.

De Gaulle, dacă nu mă înșel, a rămas în memoria colectivă și cu aceste superbe cuvinte: Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Frumoasă recunoaștere a meritelor pe care le-au avut înaintașii noștri. Oamenii încep să moară puțin din clipa în care își dau seama că apropiații îi părăsesc rând pe rând. Din acel moment, viața celor dispăruți stă în amintirea celor vii. Pentru că moartea nu vine odată cu bătrânețea, ci odată cu uitarea.

Oamenii se adună în jurul mormintelor ca să-i trezească pentru câteva clipe la viață pe cei morți. Se aprind lumânări, se rostesc rugăciuni, se împart dulciuri copiilor și un pahar de băutură adulților pentru pomenirea celor dispăruți.

Apoi îi lăsăm să-și doarmă somnul cel veșnic, iar noi ne întoarcem la necazurile vieții cotidiene. Sun convins că, dacă cei plecați dintre noi ar cunoaște greutățile în care de multe ori ne petrecem viața, nu s-ar sfii să ne întrebe în zilele Luminației: De ce ne-ați trezit? Dar oare am ști ce să le răspundem?

Așadar, de Luminație, lăsăm totul de-o parte și, oriunde ne-am afla, căutăm să facem tot posibilul ca să ajungem în cimitir. De regulă ne luăm și copiii cu noi, să-i obișnuim cu locul acela magic, să-i învățăm cum să așeze florile, cum să aprindă lumânările, cum să se comporte față de ceilalți semeni.

Toate astea sunt absolut necesare pentru ca să știe să se descurce atunci când vor fi nevoiți să meargă singuri pe drumul ce duce la cimitir. Iar noi îi vom aștepta acolo…

Grigore Ciascai