LA ANIVERSARE Luând numai câte un an din viața celor pe care i-a băgat în pământ înainte de termen, domnul Ionescu Quintus pare sortit să trăiască 183 de primăveri, căci 183 de note informative conține dosarul de turnător al președintelui de onoare liberal.
Celebrul vers al poetului american Carl Sandburg “Au murit bizonii, au murit și cei ce au văzut bizonii” intră în contradicție cu destinul avocatului din Ploiești, care, viețuind într-o suavă armonie cu bizonii Securității, cărora, ca un adevărat dealer, le-a livrat iarbă proaspătă, nu-și mai amintește acum că i-a scărpinat între coarne.
Au murit și prietenii turnați, au murit și securiștii care i-au anchetat, numai bătrânul ciripitor supraviețuiește propriilor sale păcate, spre fericirea de-a dreptul oligofrenă a lui Klaus Iohannis, care zilele trecute i-a proptit în piept “Steaua României” cu grad de ofițer.
Profanarea celui mai strălucitor simbol național de către chiar președintele țării nu-și găsește scuza ignoranței, atâta vreme cât unul dintre consilierii săi, Andrei Muraru, fost președinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, știe în ce hazna s-a scăldat domnul Quintus, iar la ceremonia de la Cotroceni a chibițat chiar Dinu Zamfirescu, președinte de onoare al aceluiași institut, ba încă și membru al CNSAS.
Performanța avocatului, care prin însăși natura meseriei era menit a-și salva clienții de pârnaie, e mirobolantă, căci domnul Quintus mai mult a băgat la mititica decât a scos – lucru atât de bine făcut încât nu l-a lăsat indiferent pe Klaus Iohannis.
Epigramistul nu a abordat doar genul minor, dându-i în gât pe colegii de cenaclu, ci a ajuns la performanța majoră de a călca în picioare moaștele sfinte măcinate în temnițele comuniste ale poetului Vasile Voiculescu, asmuțind organele asupra fiului său Andrei. Așa a traversat marele poet apele Stixului, încercând să-și smulgă copilul din ghearele liliacului de peșteră cu robă de avocat.
În 1997, Ticu Dumitrescu era să paralizeze de furie când Ionescu Quintus a propus, nitam-nisam, ca definiția de colaborator al Securității să se întrupeze numai dacă în dosar există un angajament olograf. Chichirezul acestei stranii propuneri s-a vădit mai târziu. Exact ca în cânticelul de mahala “Am cartofi, dar n-am ulei”, CNSAS avea la dispoziție un metru cub de turnătorii marca Quintus, dar angajament – ioc! După câțiva ani, când în microfilmele livrate cu întârziere de SRI au apărut nu unul, ci trei angajamente semnate de împricinat, pe mapa anexă s-a descoperit și urma de lamă cu care băieții răzuiseră ștampila ce indica existența microfilmelor buclucașe. Cu o mică ștersătură, securiștii care mulseseră un avocat la Ploiești au muls mai târziu la București, ca proaspeți angajați ai SRI, un ditamai ministru al Justiției lui Ion Iliescu.
Narcisul ce se oglindise cu drag în fântâna Securității își multiplicase sinele prin sciziparitate, semnând notele informative, în 1959, cu numele de cod Radu, în 1967, cu numele Marcel, iar din 1971 până în 1989, când povestea de amor încă nu se încheiase, cu numele Filip. Pentru faptele sale de arme în compania celor trei pseudonime căzute la datorie în tranșeele comunismului, Ionescu Quintus a fost uns general în rezervă când capitalismul tocmai dădea în pârg.
Să revenim însă la oile CNSAS-ului.
Dacă baciul Gheorghe Onișoru nu s-ar fi rostogolit ca un dovlecel la picioarele bătrânului găinar liberal, invitându-l politicos la audiere prin telefon, nu cum ar fi fost normal, printr-o hârtie parafată la secretariat, sentința de poliție politică publicată în Monitorul Oficial ar fi fost bătută în cuie. Așa însă, cu ajutorul unui chițibuș avocățesc, Quintus a chemat Colegiul CNSAS la Tribunalul din Ploiești, unde amicii săi n-au catadicsit a-și vârî nasul în dosarul de informator dovedit și printr-o expertiză grafologică, ignorând fondul și gâdilând numai pârlitul viciu de procedură. Așa a câștigat Quintus procesul cu femeia de serviciu a CNSAS, care a întârziat să depună la Poștă scrisorica cu invitația la dans.
Acum, hoțul care a furat ouăle de sub cloșcă strigă în piața publică, fără pic de jenă, că, fiind clocite, omleta din care s-a înfruptat nu e valabilă. Or, dacă societatea noastră civilă care, aflată în febra căutării unor repere morale, n-a suportat să înghită bombonica lui Dragnea, va înghiți acum gălușca lui Iohannis fără a o regurgita, putem afirma că are într-adevăr un stomac extrem de rezistent.
Mircea Dinescu
