AcasăslolvaciaJUDECATA DE APOI – Ioan Hada, poetul care și-a incendiat cărțile (2)

JUDECATA DE APOI – Ioan Hada, poetul care și-a incendiat cărțile (2)

spot_img

DISTRIBUIȚI

JUDECATA DE APOI Următorul poem din volumul Anotimpurile eternității. Primăvara, 2001, este net inferior, forțarea din final deplasată, penibilă, șlefuirea invocată și cerută de Buzea lipsind cu desăvârșire:

Iubesc poeții/ Care au hainele/ Peticite/ Și nu știu de ce/ Îmi vine să cred/ Că peticele lor/ Nu sunt decât/ Răni/ Ce-au rămas/ De pe cruce.

Femeia este una dintre temele preferate ale autorului. Rob al stilului pe care și l-a impus și din care n-a reușit să iasă până acum (poate că nici n-a încercat), Hada apare în postura unui rafinat domolit cu imaginație savantă, meșter în construcția unor stări de incantație, realizate din puține cuvinte:

Pe bancă cerșetorul/ Adoarme învelit/ Doar de-un cântec/ De greier.

Din placheta amintită – e drept că are doar 57 de pagini -, n-am mai putut reține decât:

Fruntea poetului/ Ca o haină/ De vagabond/ Peticită/ De vise.

Și, undeva spre sfârșitul ei, această reușită comparație:

Să-ți odihnești/ Privirea/ Pe un trup de femeie/ Ca un pescăruș/ Zborul/ Pe un catarg de corabie.

Cam puțin, foarte puțin. Pentru atâta nici nu merita să apară cărțulia, ar fi fost de ajuns doar o singură pagină format A5. Nereușitele sunt prezente peste tot, așa că nu are importanță asupra cărora ne oprim:

Tată/ Gândul tău/ M-a ocrotit mereu/ Ca un zeu/ Pe credinciosul tău.

Bănuiesc că e o greșeală aici, logic ar fi trebuit să apară pe credinciosul său, dar oricum, tot un drac era. Repetițiile (ah, boleroul!) nu lipsesc, dar forța lor este estompată, devin nesesizabile, ochiul nu mai transmite creierului nimic, cântecul greierului îl lasă indiferent:

Să adormi/ Seara/ În răcoarea/ Ierburilor/ Ca lângă/ O femeie/ Având drept/ Căpătâi/ Un cântec/ De greier.

Să fie greierul sănătos, și-a făcut numărul când l-a învelit pe cerșetorul urban, a fost de ajuns. Apar și câteva bucăți foarte scurte despre care putem spune că aceasta este singura lor calitate:

Chiștocul fumegând/ În scrumieră/ Ca o viață.

Sau altă bazaconie asemănătoare de o platitudine dezarmantă:

Dimineața/ În zori/ Lumina mă trezește/ Ca o amantă.

Sau altceva, mai greu de încadrat la categoria poeme, poate doar la cutia sau lada cu hadaikuisme:

Trupurile femeilor/ Flori/ Pe care/ Cu zumzet de viermi/ De pe un stârv/ Săruturile bărbaților/ Viermuiesc.

Găsim în broșură greieri care cântă, pescăruși ce se odihnesc, câini flămânzi, furnici strecurându-se printre valuri de ierburi (foarte frumos!), dar viermi care produc zumzete e prea de tot.

Alte cuvinte care se repetă ostentativ, fără discernământ, adunate la un loc ca deșeurile lepădate ale casei sunt: poezie, sânge, rugăciuni. Se găsesc peste tot, dar cel mai tare mi se pare că deranjează în volumul Poemele unei săptămâni, 2015, ultimul care mi-a căzut în mână. Ia să vedem:

Poeziile-s/ Seva/ Ce-mi hrănește/ Visele;

Sau:

Poeziile/ Sângele ce hrănește/ Rugăciunile;

Sau:

Versurile mele/ Rugăciuni/ Pe crengile somnului/ Ce-ți veghează/ Visele;

Sau:

Poezia-i/ Clepsidră/ Cu nisip de versuri/ În rugăciune;

Sau:

Versul meu/ Rugăciune/ De sânge/ Ce visează;

Sau:

Versurile-s/ Picături de sânge/ În rugăciune;

Obositor de-a binelea. Oricâtă răbdare și pasiune pentru poezie ai avea în dotare, după ce citești asemenea versuri, n-ai cum să nu dai cu broșura, mă rog, placheta, de pământ.

La finele colajului din care am citat, găsim acest post-scriptum, o premieră în materie, pe care numai Hada o putea realiza: Aceste poezii au fost scrise în săptămâna dintre Crăciunul anului 2014 și Revelionul anului 2015. Cer scuze cititorului, dar selectând poeziile (deoarece am scris mai multe) am fost mai puțin exigent în selectarea valorică, întrucât trebuiau să fie un număr însemnat de poezii pentru a fi o carte. Am reprodus întocmai însemnarea din volum. Înțeleg, Hada are dreptate atunci când regretă că n-a urmat cursurile unei facultăți umaniste.

Spre deosebire de poetul adevărat, născut nu făcut, versificatorul de duzină are o doză apreciabilă de cinism, îndrăzneală și iresponsabilitate. Nu-i lipsește tupeul, dar nici aroganța. Nu ține seama de reguli, cerșește afirmarea, te imploră să-l lauzi pentru că și alții au făcut-o. Are dreptate, unii critici literari de pe meleagurile noastre dorm, par obosiți încă de la naștere, scriu în funcție de conjunctură și aranjamente. Am recitit volumul Scriitori din Maramureș, analize și interpretări, semnat de regretatul Ion M. Mihai, apărut în 2003, în paginile căruia am constatat cum au fost încurajați niște autori amatori să scrie în continuare, deși volumele acestora nu meritau a fi răsfoite, darămite citite, analizate și interpretate. În aceste condiții nu-i de mirare că versificatorii inundă anual piața literară în aplauzele unei galerii complice formată din prieteni, apropiați sau critici somnolenți.

hada

(Foto: ecreator.ro)

Și nu este vorba de niște începători, cărora le poți îngădui orice la primul volum, chiar și lipsa vizibilă de talent, ci despre autori care, iată, au ajuns la un număr incredibil de apariții editoriale. Și dacă se legitimează cu atâtea volume, normal că se consideră poeți, așa cum, pe bună dreptate din spatele celor 18-20 de cărți, o face și Ioan Hada: Cu toate că eu, ca persoană, sunt de regulă mai mult decât modest și de multe ori mă comport umil, asta nu înseamnă că nu am conștiința valorii poeziilor mele. De aici până la următoarea afirmație nu-i decât un pas: Sunt convins că poezia ”Privind înapoi cu mânie” va ajunge în manualele de limba română. Aproape sigur timpul va confirma afirmația mea.

Eu nu cred că poezia respectivă va avea un asemenea viitor. În schimb trebuie să spun că este  remarcabilă din multe puncte de vedere. După multele, scurtele și insignifiantele sale poeme, chiar la sfârșitul volumului, apare această poezie notabilă pe care o reproduc integral:

Oamenii deveniseră/ Numere/ Ca niște soldați/ Pe o tablă/ De șah/ Mutați/ De-o mână/ Nevăzută/ Dinspre un război/ Cât se poate/ De rece/ Spre ultimul/ Ce-ar fi fost/ Incandescent/ Pentru toți.

Conducătorii/ Vorbeau o limbă/ De lemn/ Și încercau/ Să pună/ Și-n gura cailor/ Neîmblânziți/ Zăbale de lemn.

Gândurile…/ Gândurile deveniseră/ Un lung șir/ De numere iraționale/ Până când și capetele/ Ce le purtau/ Deveniseră/ Numere iraționale/ Mai tari decât dogmele/ Învățate…

Locuințele/ Sub formă de blocuri/ Căpătaseră numere/ Și erau mai uniforme/ Decât aspectul oamenilor/ Ce le-au gândit/ Și chiar mai uniforme/ Decât uniformele.

Străzile și șoselele/ La rândul lor/ Au fost construite/ Numerotate/ Și înseriate metodic/ Precum armele/ Și mai ales trebuiau să fie paralele/ Cu libertatea/ Ca nici prin geometria/ Neeuclidiană/ Oamenii ce se târau/ Pe ele mânați/ Spre fericirea/ Ce le-a adus nefericire/ La toți.

Ce-i mai trist e faptul/ Că toate acestea/ S-au întâmplat/ În numele dreptății/ egalității/ fraternității/ Și mai ales/ În numele libertății/ Omului de-a încerca/ Să fie mai om.

E de departe cel mai consistent poem din volum și, dacă nu mă înșel, printre cele mai lungi din toată producția de versuri publicată de Ioan Hada. Poemul prezintă viziunea autorului asupra  sistemului politic totalitar, care aduce în comunitățile umane unde se instalează grozăviile pe care și noi le-am cunoscut.

Totalitarismul vizat de Hada e chiar comunismul adus la noi de tancurile sovietice, dar lucrurile s-au petrecut la fel și în cazul nazismului, al dictaturilor africane ori sud-americane. E o viziune corectă din perspectiva istorică, dar pe noi ne interesează din punct de vedere literar, că a apărut într-un volum de poezii, nu în revista Magazin istoric.

Hada ține să ne explice în amănunt etapele dictaturii în loc să sugereze doar procesul și să lase mai multe grade de libertate imaginației cititorului. Finalul seamănă mai mult cu un discurs rostit la comemorarea unei tragedii din vremurile respective. Sunt multe stângăcii, repetiții inutile, clișee de manual, ca să nu mai vorbim de pasajul cu numerele iraționale care n-are nicio rațiune așa cum ni-l propune autorul. Nu, nu cred că astfel de poezii ar trebui să intre în cuprinsul manualelor școlare, mai ales că elevii de azi nu suportă să le îngrădească cineva hotarele imaginației.

Prea multe ciudățenii are poezia lui Hada, dar cu tot amalgamul de stiluri împrumutat de la alții, poemele sale sunt simple înșiruiri de cuvinte, alegorii cu puternice influențe baroce, comparații forțate, unele dintre ele atingând penibilul. Rareori găsești câteva versuri care să merite a fi subliniate în timpul lecturii, cel mai adesea senzația de oboseală îl cuprinde pe cititor, pentru că trebuie să facă eforturi apreciabile ca să înțeleagă câte ceva din acest dezordonat hățiș de cuvinte. Aceeași idee este transpusă în zeci de variante, diluată și dezbrăcată de conținut pe măsură ce insistențele autorului sporesc, ajungându-se în final la concluzia că el se joacă  inconștient cu nervii cititorului doar ca să-și satisfacă plăcerea de a versifica la nesfârșit.

Ba uneori umblă și prin grădina altora, luând idei și schimbând cuvinte, în speranța că însușirea bunurilor create de altcineva nu va fi observată. În 1964 Nichita Stănescu publica volumul O viziune a sentimentelor, unde găsim poemul Vârsta de aur a dragostei, din care cităm prima strofă:
Mâinile mele sunt îndrăgostite,/ vai, gura mea iubeşte,/ şi iată, m-am trezit/ că lucrurile sunt/  atât de aproape de mine,/ încât abia pot merge printre ele/ fără să mă rănesc.

După 40 de ani, Ioan Hada publică volumul Poeme în care a inclus această bucată fără titlu:

Vai!/ Palmele mele/ Au învățat/ deja/ Să iubească/ Femeia/ Precum frunzele/ Copacilor/ Lumina.

Da, sursa e veche, cartea lui Nichita a devenit o raritate, fiind a doua în ordine cronologică după Sensul iubirii, volumul de debut din 1960. Prin biblioteci se mai găsește, poate fi consultată și folosită de versificatorii amatori.

Să revenim la autorii de cărți. Astăzi, scriitorul se prezintă la editură, face comanda la fel ca și pentru invitațiile de nuntă, achită suma cerută și așteaptă apariția volumului. Face apoi rost de câteva produse de patiserie, o țuică, tocmește câțiva vorbitori care le place să se audă, deși n-au citit cartea și, gata, producția poate fi lansată. Autorul se așează la masă, cu o mutră gravă și responsabilă acordă autografe servile pe cărțile dăruite prietenilor și cunoscuților.

Câteva cronici literare elogioase, comandate evident, acompaniază lansarea noului scriitor de mare perspectivă, majoritatea ajunși sau trecuți de vârsta pensionării. Dar ce importanță mai are atâta vreme cât omul vrea să-i rămână numele adunat pe o carte, cum spunea neprețuitul Arghezi. Editurile aveau înainte lectori de carte care își făceau meseria. Ei citeau manuscrisele, făceau referate pentru publicare, dacă lucrarea respectivă avea valoare. Astăzi, editurile au obligația să aibă câte un consilier editorial, acreditat de Ministerul Culturii. Le apare doar numele în colofonul cărții, dar nu cred să existe un singur caz în care să se fi opus publicării unui volum, motivând lipsa valorii.

Un lector sau consilier editorial adevărat, atunci când parcurge un manuscris, ar trebui să își facă datoria față de autor și cititor. Nu excludem posibilitatea că se poate înșela în această muncă, gingașă, totuși. Dar, indiferent cui aparține textul, el trebuie să-l analizeze cu discernământ și să decidă în consecință. Din păcate, multora ar trebui să le fie rușine pentru girul acordat unor autori.

Lista autorilor maramureșeni care au publicat rebuturi literare este impresionantă. Culmea e că, după ce și-au văzut inepțiile adunate într-o carte, au pretenția să mai și trăiască după ele. Cum lucrul acesta este imposibil, sunt gata să protesteze sub diferite forme, inclusiv să-și aprindă cărțile în public, deși, într-o lume normală, cititorii otrăviți cu aceste subproduse literare ar trebui să facă asta. Noroc că ei au la îndemână un mijloc de protest mult mai eficient – nu dau banii pe aceste produse, condamnându-le să zacă ani mulți în rafturile librăriilor.

Autorii ar dori ca tirajul de 200-300 de broșuri să se epuizeze rapid și o nouă ediție să apară pe piață. Societatea ar trebui să le fie recunoscătoare, să-i așeze la loc de cinste cu binemeritate onoruri, și, dacă se poate, să suporte costul financiar pentru tipărirea operelor. E ca și cum proprietarul unui aprozar băimărean ar solicita bani publici pentru plata unui transport de pepeni verzi de la Zimnicea.

A venit vremea ca autorii să priceapă mecanismele simple ale economiei de piață. Dacă vor produce o marfă de calitate, ea nu va zăbovi prea mult prin galantarele librăriilor sau pe tarabe, ci se va vinde, scriitorul putând astfel să-și reia ciclul productiv, altfel este condamnat la faliment.

Regulile sunt dure, ele nu pot fi înlocuite cu flăcările unor cărți incendiate, indiferent cât de sus s-ar înălța vâlvătaia.

Grigore Ciascai 

(Din volumul La judecata de apoi a poeților maramureșeni, aflat în pregătire)

loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.









TE-AR MAI PUTEA INTERESA