PATIMILE Sărutul lui Iuda, până la urmă gestul supremei ipocrizii a apostolului vânzător, a rămas peste veacuri un moment nelămurit pe care nici nu știi cu ce ar fi mai corect să-l asemuiești.

Poate, așa cum sugera cineva, cea mai potrivită comparaţie ar fi cu șoapta călăului la urechea victimei, înainte de execuţie, sau cu împărtășania pe care Biserica Catolică i-o oferea ereticului, pe vremuri, înainte de a-l incinera de viu.

În timp, acest nume a devenit un substantiv comun, „iudă” fiind simbolul ingratitudinii și al trădării capitale. Iuda (Yehuda – Recunoștinţă) este un nume destul de des întâlnit la evreii de azi, în schimb creștinii l-au evitat, ba mai mult, asociind numele trădătorului cu denumirea etnică și religioasă de iudeu, l-au transformat într-un clișeu antisemit.

Nimic nu-i întâmplător pe lume asta, spunem de multe ori, chiar și cei care nu credem în destin. Nici apariţia lui Iuda (Iisus l-a ales) alături de ceilalţi apostoli nu este întâmplătoare, ucenicul cel viclean și ipocrit este pomenit în scrierile Vechiului Testament.

Astfel, în Psalmul 40, 9-12, se spune: „Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul”.

Așadar, deși cunoștea cine avea să-l trădeze, prin rușinoasa vânzare, Mântuitorul  a avut pace în inima lui faţă de Iuda, motiv pentru care a și încercat neîncetat să-l facă să își vină în fire.

Cunoscătorii știu că Psalmul 108 este alcătuit în mare parte din blesteme, în vederea pedepsirii unui duș­man căruia i se doresc numai rele. În timp, marii exegeţi ai Bisericii l-au identificat pe acest dușman ca fiind vânzătorul cel viclean, Iuda Iscarioteanul: „Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului și gura vicleanului asupra mea s-au deschis. Grăit-au împotriva mea cu limba vicleană și cu cuvinte de ură m-au înconjurat și s-au luptat cu mine în zadar. În loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam. Pus-au împotriva mea rele în loc de bune și ură în locul iubirii mele. Pune peste dânsul pe cel păcătos și diavolul să stea de-a dreapta lui. Când se va judeca să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat. Să fie zilele lui puţine și dregătoria lui să o ia altul; să ajungă copiii lui orfani și femeia lui văduvă” (Psalmul 108, 1-8).

Blestemul din Psalmul 108 se adresează exclusiv lui Iuda, el nu ne îndeamnă să gândim astfel despre dușmanii noștri, să le dorim astfel de rele. Nu trebuie să uităm că Hristos nu a spus niciun cuvânt împotriva lui Iuda, deși cunoștea foarte bine inima vicleană a aceluia, dar și cele ce aveau să urmeze în scurtă vreme.

Momentul în care Iuda l-a sărutat și vândut pe Hristos e deosebit de interesant, descris pe larg (începând cu evangheliștii) de-a lungul secolelor, sau pictat de mari artiști ai lumii (de la Giotto, Caravaggio la Corneliu Baba). Pe când Iisus le mai vorbea ucenicilor în Grădina Ghetsimani, se apropie Iuda, urmat de o mulţime mare înarmată „cu săbii și cu ciomege”. Erau oamenii aflaţi în solda Sanhedrinului și trimiși de acesta spre a-l aresta pe Iisus. Evanghelistul Ioan adaugă și oaste alături de slujitorii arhiereilor și ai fariseilor.

De teamă poate că Iisus va fugi sau că vreunul dintre ucenici ar putea să-i ia locul, Iuda le dăduse un semn de recunoaș­tere: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeți-L și duceți-L cu pază” (Marcu 14,44). Aceste cuvinte îl acuză pe ucenicul trădător mai mult decât orice altă faptă. Ideea de a face din sărut un mijloc de identificare a celui vândut a fost fără îndoială un gest care l-a surprins până și pe Iisus, mai ales prin perfidia lui. Sărutul a fost însoţit de cuvintele (pomenite doar de Matei în evanghelia lui), „Bucură-te, Învăţătorule”, care îl fac și mai odios pe trădător.

Asupra acestui moment deosebit de important a stăruit și academicianul Sorin Dumitrescu, în unul dintre studiile sale:

„O întrebare bună: care este semnificaţia teologică a sărutului lui Iuda? Aparent, sărutul lui Iuda are o motivaţie simplă, exclusiv practică: Cel pe care-L va îmbrăţișa vânzătorul este, negreșit, individul care trebuie arestat și predat autorităţilor romane. Utilizând masca unei efuziuni perfide, Iuda furnizează soldaţilor un semn distinctiv după care poate fi identificată și izolată căpetenia grupului de tineri iudei. Privit însă în perspectivă, sărutul vânzătorului își depășește motivaţia strict indexală, căpătând o evidentă valoare simbolică. Este un gest a cărui semnificaţie secundă, emblematică, simbolizează divinitatea camuflată a lui Hristos și, implicit, dovada absolută a perfectei impersonalizări a naturii umane”.

Iisus însă nu se cutremură de purtarea josnică a lui Iuda, ci îl întâmpină senin spunându-i „Prietene, pentru ce ai venit?” (Matei 26, 50). Și, totuși, în relatarea lui Luca apare apostrofarea lui Iisus: „Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”. Este singura dată în toate Evangheliile când îi spune pe nume ucenicului trădător. Certându-l pe Iuda, Mântuitorul subliniază caracterul profanator și odios al gestului. Se consideră că era nepoliticos ca un discipol să-și sărute învăţătorul, gestul fiind obișnuit mai degrabă invers.

Potrivit Evangheliei lui Ioan, Iisus se prezintă singur, întrebându-i pe cine caută, tot el le răspunde: „Eu sunt”. Cu alte cuvinte, Iisus pășește spre patimi, asumându-le total. Acest gest îi descurajează pe slujitorii arhiereilor, care „s-au dat înapoi și au căzut la pământ”. Este nevoie ca Hristos să repete întrebarea și să se prezinte încă o dată ca respectivii să-și vină în fire. Episodul apare chiar ironic: înșiși prinzătorii sunt bulversaţi, în vreme ce Hristos rămâne stăpân pe situaţie.

După identificarea și prinderea sa, Hristos îi roagă pe slujitorii arhierești să îi lase pe ucenici să plece, pentru că doar pe el îl caută. Prin aceasta Hristos împlinește ceea ce a spus la Cina cea de Taină: „Dintre cei pe care Mi i-ai dat n-am pierdut pe nici unul”.

După ce își dă seama de consecințele faptei sale, Iuda are o tresărire de conștiință. El înțelege că a săvârșit o fărădelege și că Iisus moare nevinovat. Iuda nu credea în dragostea lui Hristos și în puterea sa nelimitată de a ierta. Spirit pozitiv dar lipsit de credință, știe că a greșit, are suficientă luciditate ca să își recunoască vina , „Am greșit vânzând sânge nevinovat”, dar nu-și poate închipui că Hristos are darul de a ierta orice păcat.

Iuda nu a avut tăria să ispășească, să poarte, viu fiind, povara propriului său păcat. El nu poate face saltul spre credință, și atunci alege calea pierzaniei definitive și se sinucide.

O poezie scrisă de Costache Ioanid (1912 – 1987), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi creştini, explică în versuri profunzimea morţii lui Iisus.

Grigore Ciascai