Personalitate evidentă în rândul instrumentiştilor de valoare din Statele Unite ale Americii, şi nu numai, violonistă de elită, membră de aproximativ trei decenii în “Phoenix Symphony Orchestra”, Ioana Dumitriu a fost prea puţin cunoscută în comunitatea romanească din zona metropolei Phoenix, până în iulie 2009, când o veste cumplită a adus-o în centrul atenţiei publice.

Apusul unei stele

În dimineaţa zilei de vineri, 17 iulie, 2009, în Phoenix, Arizona, soarele nu a mai răsărit pentru violonista Ioana Dumitriu. După o luptă cumplită cu cancerul, timp de 18 luni, a trecut la cele veşnice la ora 3:50 a.m., la Sherman House Hospice din Phoenix. I-au fost alături în ultimele clipe membri familei şi câţiva prieteni apropiaţi. Ioana Dumitriu a părăsit pentru totdeauna Arizona, Phoenix Symphony Orchestra, şi pe cei dragi, plecând spre o altă lume, a muzicii eterne.

Am cunoscut-o pe violonista româncă la un concert al orchestrei “Phoenix Symphony”. I-am propus atunci un interviu şi ne-am întâlnit la restaurantul Mimi’s Cafe, din Glendale. Aici mi-a depănat istoria vieţii ei. Fără a fi urmărită de obsesia bolii, a zâmbit, a râs, a vorbit într-un ton pozitiv, timp de trei ore cât am stat cu ea. Mărturisesc că mă aşteptam să aud clasica poveste de succes despre un om cu o evoluţie obişnuită, într-o ascensiune programată încă din copilărie. Am fost surprins să descopăr că lucrurile erau diferite…

Tristeţile şi bucuriile copilăriei

Născută pe 20 iunie 1950, într-o familie săracă din Dărmăneşti (pe nume Cruceru), Ioana Dumitriu cunoaşte neajunsurile materiale de la o vârstă fragedă. Se îmbolnăveşte de pleurezie la vârsta de cinci ani, din cauza condiţiilor grele de viaţă iar părinţii o lasă la ţară, în grija bunicilor care i-ar fi putut asigura, după părerea lor, un trai mai bun.

Din fericire, o familie de intelectuali maghiari din Bucureşti, familia Farkas, află de situaţia ei şi decide să o înfieze. Aşa se face că la vârsta de şase ani, Ioana pătrunde într-un mediu cu totul diferit faţă de cel de care avusese parte până atunci, iar viaţa ei se schimbă radical.

Părinţii adoptivi sunt oameni cu dragoste de frumos – mama este pictoriţă, şi îşi doresc ca fiica lor să urmeze o şcoală de muzică, chiar dacă se constată că Ioana nu aude cu urechea dreaptă. Deşi la vârsta de şapte ani, în urma unei infecţii, fetiţa îşi pierde complet auzul la această ureche, familia Farkas decide ca totuşi, ea să înceapă să frecventeze, în paralel cu  şcoala normal, şi şcoala elementară de muzică. Studiază timp de un an pianul, iar apoi susţine un examen foarte greu, în urma căruia, părerea unanimă a profesorilor este că talentul Ioanei este mult prea vizibil pentru a fi irosit, aşa încât îi recomandă să se reorienteze spre un instrument cu coarde, mai complex dar şi mai dificil.

Primii paşi pe strunele viorii: “Are talent, dar nu vrea!”

Părinţii îi cumpără Ioanei o vioară Stradivarius şi o duc la concerte, însă şcoala de muzică vine în conflict cu stilul ei de viaţă si cu dorinţa de a fi liberă. Are talent, dar nu vrea! – repeta mereu profesorul de muzică. Deşi părinţii sunt foarte severi cu ea şi studiile muzicale merg înainte, fără întrerupere, până Ioana împlineşte 16 ani, adolescenta de atunci visează să îşi aleagă un alt drum în viaţă, total diferit de ceea ce făcuse până atunci: pentru ea, viitorul însemna facultatea de medicină şi nu conservatorul. Tot în această perioadă, Ioana află că nu este fiica familiei Farkas, ceea ce îi accentuează sentimentele rebele; ajunge să le spună celor ce o adoptaseră că refuză să îi mai asculte, pentru că, oricum, nu erau părinţii ei. Faci ce doreşti, noi nu te mai sprijinim, i-au replicat aceştia după o discuţie mai dură, fără a trece însă vreodată la fapte…

Maturitate adolescentină

Ioana decide că trebuie să îşi vadă casa părintească, aşa că inventează un pretext nevinovat şi porneşte spre cei ce i-au dat viaţă, întâlnindu-şi astfel mama, tatăl, surorile şi fratele. Drumul i se pare însă neatrăgător, iar contrastul izbitor dintre mediul de viaţă cu care era obişnuită şi ceea ce vede acum o face să se gândească serios la faptul că, rădăcinile descoperite de curând o vor trage în jos şi îi vor afecta viitorul. Ioana revine la părinţii adoptivi, şi pentru prima dată ia în serios vioara, aprofundând în special, teoria muzicii – materie faţă de care arătase până atunci dezinteres total. Avându-l profesor pe Modest Iftinchi, un talent recunoscut al viorii, depune o muncă asiduă şi în 1973 Ioana absolvă Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, unde este colegă cu renumita violonistă Silvia Marcovici, o persoană care a dat întotdeauna dovadă de un tact şi o delicateţe aparte, după cum mi-a relatat doamna Dumitriu.

Muzician de orchestră la Filarmonica de Stat “George Enescu”

Se căsătoreşte în acelaşi an 1973 cu Dan Dumitriu, un coleg mai mare, de la clasa de violă, cu care s-a cunoscut în timpul facultăţii, încă din 1969. Cei doi au împreună trei copii – Monica (1975), Roger John (1983) şi  Robert Daniel (1988).

După terminarea facultăţii, Ioana participă la o audiţie la Filmarmonica de stat “George Enescu”, promovează examenul  şi începe să se formeze ca muzician de orchestră. Urmează o perioadă de repetiţii zilnice sub bagheta violonistului Ion Voicu, apoi urmează să participle la nenumărate turnee în străinătate, atât în ţările socialiste, cât şi în cele de dincolo de cortina de fier. Daca Ioana concertează în cea mai buna orchestră din România, soţul ei, Dan Dumitriu are şansa de a cânta în Orchestra Radio-Televiziunii Române, cu care merge în diferite turnee peste hotare.

De la Filarmonica “George Enescu” la “Phoenix Orchestra”

Schimbarea în viaţa cupului Dumitriu apare în anul 1979, când Dan pleacă într-un turneu în Italia, cu Orchestra RadioTeleviziunii Române. Ajuns la Veneţia, o anunţă pe Ioana că nu se mai întoarce în România şi alege ca destinaţie finală oraşul Boston, din statul Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Era ziua de 30 august 1979, când Ioana află că în sfârşit, soţul ei a ajuns acasă…

Deşi contactată şi interogată de către securitatea română, în mai puţin de un an i se alătură împreună cu fetiţa lor, Monica. Până în decembrie 1980 Dan lucrează la o fabrică, însă din anul următor vântul începe să le bată în pânze soţilor Dumitriu, care reuşesc să obţină câte un loc în orchestra simfonică Phoenix Orchestra din Arizona – la vremea aceea o orchestră regională. Între timp, în special graţie directorului muzical Theo Alcantara, Phoenix Orchestra creşte, atrăgând tot mai mulţi instrumentişti de valoare, pentru ca în anul 1983 să devină o orchestră majoră. Lucrurile se pun în mişcare pentru Ioana şi Dan Dumitriu, care din 1981 au şansa să profeseze meseria în care obţinuseră o diplomă şi să devină membri într-una dintre cele 35 de orchestre simfonice majore din SUA. În timp ce dincolo de ocean, peisajul muzical este populat de mii de orchestre locale, regionale, studenţeşti, doar cei care ajung să facă parte dintr-o orchestră majoră, aşa ca şi soţii Dumitriu, pot spune că au tras cartea norocoasă.

Ioana era o femeie împlinită şi povestea despre cei doi s-ar fi putut încheia aici, dacă o întâmplare nefericită nu ar fi făcut ca lucrurile să se abată de la făgaşul normal, întunecându-le orizontul, într-un moment în care totul le mergea din plin, atât pe plan profesional, cât şi în viaţa de familie.

Când nu mai lupţi cu viaţa, ci pentru viaţa însăşi!

La începutul anului 2008, Ioana Dumitriu este diagnosticată cu cancer metastatic. Boala debutează însă în anul 2001, când în urma unei mamografii, violonista află că are un nodul tumoral în stadiu incipient. În 2004, rezultatul biopsiei indică o înrăutăţire a situaţiei iar verdictul medicilor este, nici mai mult nici mai puţin, decât cancer mamar…

Deşi veştile rele se vor ţine lanţ, celebra violonistă, de altfel o fire optimistă, nu se lasă intimidată de cumplita boală şi refuzând chimoterapia, se apucă să studieze pe cont propriu diverse metode naturiste de tratament, chiar dacă astfel de terapii nu sunt încurajate în general, de lumea medicală. Explicaţia este una simplă: în momentul în care tratamentul alternativ se dovedeşte a fi mai eficient, oamenii mai apelează la medicina convenţională, dar care este extrem de costisitoare. Ar mai fi totuşi de adăugat faptul că la ora actuală, tratamentul convenţional este acoperit de companiile de asigurări de sănătate, pe când cel alternativ trebuie suportat de către pacient.

Tratamentul naturist pe care Ioana Dumitriu îl urmează o dată pe săptămână, în Mexic, deoarece aici, în SUA, costurile sunt mult mai ridicate, se pare că începe să dea roade, întrucât testele efectuate arată că jumătate din tumorile existente s-au retras. Are încredere în viitor şi din acest moment, nu mai luptă pentru drumul ei în viaţă, ci pentru viaţa însăşi.

Şi totuşi, inevitabilul s-a produs…

Ioana Dumitriu va rămâne la Phoenix Symphony Orchestra până în ianuarie 2009. N-a renunţat niciodată să spere în însănătoşirea ei şi continuă să aibă o viaţă absolut normal, chiar şi după ce şi-a încetat activitatea. Printre pasiunile ei se numărau gătitul, counseling-ul, tricotatul şi îngrijirea celor două animale de companie – căţeluşa Lala şi Noah Bird. După momentul interviului, am revăzut-o pe Ioana Dumitriu la o întrunire românească creştin-culturală, în Surprise. De asemenea, am mai discutat cu ea, din când în când la telefon. La fel de prietenoasă cum o ştiam, mă invita de fiecare dată la concerte. Din nefericire, cancerul a curmat acest destin frumos conturat şi împlinit, la numai 59 de ani… Ioanei Dumitriu îi supravieţuiesc soţul Dan, membru al  aceleiaşi Phoenix Symphony Orchestra, cei trei copii şi singurul nepot – Zion Noah Henderson.

A fost iubită de colegi şi de public, respectată şi admirată pentru talentul şi conştiinciozitatea ei. Spectacolele cu Simfonia a 9-a de Beethoven, susţinute de Phoenix Symphony Orchestra în zilele de 11, 12 şi 13 septembrie 2009 au fost dedicate memoriei violonistei românce Ioana Dumitriu…

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona