GROPARUL  DRAGNEA Privindu-l pe Grindeanu în conferinţa de presă, am fost surprins de verva şi verbul cu care vorbea liber (încă) prim-ministrul României. L-am suspectat luni de zile că îl depăşeşte la tăcere chiar şi pe Preşedintele Iohannis.

Însă modul coerent şi ferm spre violent cu care îi răspundea lui Dragnea a dat impresia unui individ care s-a săturat. Până peste cap. Discuţia de aici începe, de ce anume s-a săturat Sorin Grindeanu?

După luni de zile în care Dragnea l-a călcat pe cap şi l-a dus de mânuţă pe la şedinţe, Grindeanu s-a săturat şi a spus „nu”. Am mai scris despre modul în care în România partidele politice nu se comportă ca nişte organizaţii cu o direcţie ideologică spre un scop bine definit de bună guvernare, ci ca nişte adevărate carteluri mafiote sud americane în care o gaşcă redusă de infractori caută să construiască un sistem cointeresat de relaţii bazate pe corupţie pentru a avea acces (cât mai) facil la banii publici. Iar Dragnea a dus PSD-ul într-o altă galaxie.

Liviu Dragnea, un fost pedelist, a stat în umbra mai tuturor preşedinţilor PSD pe care i-a îngropat politic: în pozele din campaniile electorale la prezidenţiale ale lui Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta se iţea de după umărul (aproape) victorios hamsterul lui Liviu Dragnea. Toţi au pierdut la mustaţă (scuze de metaforă!) alegerile prezidenţiale. Apoi Dragnea a ajuns preşedintele partidului.

Obişnuit cu un comportament de şef de feudă rurală, Dragnea s-a suit cu picioarele pe partid, vrând să arate că el nu va fi un lider „canibalizat” de cei de sub el, precum însuşi a făcut cu toţi suzeranii lui politici. Jmechereşte, a numit (posibile sau potenţiale) cadâne foarte tinere în funcţii înalte în stat (deputat, secretar de stat, ministru) în pofida unei neveste cu care a împărţit matrapazlâcuri; a ţinut o generaţie întreagă de parlamentari PSD (ultimii aleşi) în picioare la ordine în timp ce striga catalogul şi îi punea să dea cu subsemnatul pentru orice mişcare politică; a numit discreţionar miniştri şi alţi demnitari numiţi doar din cercul lui strâmt de Teleorman şi un pic de Olt; fondurile guvernamentale le-a direcţionat discreţionar (disproporţionat către sudul său) şi a folosit această influenţă la ministerul dezvoltării ca o modalitate de şantaj pentru primarii PSD (de altfel, deloc încântaţi să pupe poarta arogantă a stăpânirii).

Dar pe lângă frustrarea lesei pe grumaz a primarilor din teritoriu (baza partidului, la urma urmei), dezorientarea „poporului pesedist”, a membrilor simpli a ajuns la paroxism. Chiar dacă au mai înghiţit glumiţe şi zâmbete jmechereşti pe sub mustaţă şi au trecut sughiţând peste accesele mitomane şi excesele dictatoriale, membrii simpli ai PSD, simpatizanţi şi aderenţi, au fost forţaţi să îl înghită la început pe Grindeanu. Un necunoscut, dar pe care „daddy” l-a numit şi l-a pus să fie clar o marionetă. De altfel aşa l-a şi prezentat poporului, ca unul pe care scrie „premier”, dar nu are dreptul să vorbească în conferinţele de presă. Iar poporul pesedist l-a înghiţit.

În psihologie există un termen care descrie modul în care oamenii nu-şi pierd minţile: „consistenţă” sau „coerenţa internă cu sine însuşi”. Mai clar, oamenii când sunt forţaţi să accepte ceva ce le displace, dezvoltă strategii de raţionalizare astfel încât să îşi asume ca discurs interior ceea ce sunt forţaţi din exterior. Exemplu concret cu Grindeanu: „nu îmi place ăsta, nu îl cunosc şi e clar marioneta lui Dragnea care vrea, dar nu poate să guverneze. Dar, sper de la partid să pună în act un program fantasmagoric pe alocuri, dar altă şansă nu e. Şi dacă e o marionetă, dar care ne dă şi face ceva, atunci hai să îl susţin. E al nostru”. Oamenii tac, înghit şi se ceartă cu prietenii, copiii, familia, vecinii luând apărarea partidului, preşedintelui Dragnea şi premierului.

Dar această forţare între ce simt oamenii şi ce sunt forţaţi să simtă duce la disonanţă cognitivă, adică la o tensiune constantă şi latentă care se cere rezolvată. Apoi, brusc, ca un picior de vacă dat de găleata cu lapte, Dragnea vrea simbolic să îi facă pe toţi cei pe care i-a pus în genunchi (primari, membri PSD) să îi pupe şi vârful murdar al pantofului. Dragnea a împins gluma, umilinţa şi baroniada prea departe la un nivel prea rarefiat, nu doar pentru partenerii externi, ci chiar pentru propriul partid. Iar păpuşa a spus „gata”. Apoi vocile celelalte, timid şi pe rând, au început deja să îi dea jos coşcoveala.

PSD este structurat ca o haită de lupi. Disciplinaţi, coerenţi în strategia de vânătoare, mulţi şi feroce. Sunt foarte uniţi şi ascultă orbeşte de masculul alfa pe care îl apără atâta timp cât îl simt feroce. Acesta a ajuns în fruntea haitei măcelărindu-l pe alfa dinaintea lui; iar asta nu s-a întâmplat decât atunci când alfa iniţial a sângerat.

Dragnea i-a înrăit pe cei de sub el şi a ucis orice mascul beta care ar fi putut să îl muşte; a adus un căţeluş pe care l-a hrănit şi l-a scos arogant în faţă. Căţeluşul s-a săturat, a muşcat, Dragnea a sângerat. Restul de beta care au crescut în umbră mârâie şi păşesc unul câte unul în faţă. Acum nu mai este vorba de 600.000 de oi care behăie, ci de câţiva lupi tineri şi călcaţi pe grumaz.
Teodor Raileanu