Recent, a avut loc gala de 10 ani a postului TVR Cultural. Anul acesta, şi emisiunea „La porţile ceriului” împlineşte opt ani. Leşe a umblat prin toată ţara după „povestitori, horitori, dănţăuşi, oameni speciali”. Nu caută invitaţi special pentru emisiune, pentru că îi cunoaşte deja. „Eu din lumea aceea vin, acolo m-am născut. Am crescut într-un sistem educaţional mărginit de hotarele satului. Acolo lucrurile au o rânduială, lumea ştie ce are de făcut. Ei ştiu de ce sunt pe lumea asta, ştiu ce priorităţi au. Cu alte cuvinte, alături de ei poți să te formezi. E important să ai rădăcini”, ne-a povestit Grigore Leşe, glumind că, teoretic, ar putea şi să cânte într-o orchestră simfonică.
După un drum cu „horile” la Paris, Leşe continuă concertele prin ţară pentru ca, mai apoi, să ia drumul Coreei. Acolo va cânta cu un grup de ruşi – lipoveni din Sarichioi, despre care spune că au „voci de apă”.
E plină ţara de imitatori
Grigore Leşe este apreciat şi respectat pe mai toate continentele. Totuşi, nu vrea să fie un artist popular. „Popular înseamnă «accesibil gustului comun». Eu promovez din cultura tradiţională lucruri profunde, muzica terapeutică, cu alte cuvinte, genuri reprezentative. Insist cu doina, care a fost inclusă în patrimoniul UNESCO”, ne spune el. Promovează de circa 40 de ani muzica tradiţională şi nu îi place cea „de exaltare trupească”.
Despre tineri, etnomuzicologul spune că ei nu cunosc trecutul. „Nu toţi îşi caută modele. Aşteaptă să fie căutaţi. Confuziile şi orgoliile sunt mari. Ei caută o muzică de exaltare trupească. O muzică urbană, să spunem. Se îndepărtează mult de cultura tradiţională. Aşa cum am spus, priorităţile lor sunt altele. E altă lume, nu mă pot supăra pe ei”, ne argumentează interpretul.
Pentru el, muzica de la televizor e un moft. „Tinerii aceştia se vor trezi, la un moment dat… Sigur că lumea nu stă într-o meserie, în ziua de astăzi. Oamenii îşi caută joburi diferite. Ba sunt artişti, ba vor să fie şi medici, şi ingineri, şi manageri. Îi rog mult să aleagă, să ştie ce au de făcut şi la ce se pricep cel mai bine”, mai spune artistul etno.
– Ce gândiţi înainte de a urca pe scenă?

Grigore Leşe: Niciodată nu mă gândesc la nimic înainte de a mă urca pe scenă. Întotdeauna spun povestea, după ce văd sala. Mă uit un minut la oameni şi, după ce i-am văzut, încep povestea. Iar povestea mea este aşa: pe la trei – patru ani am început să gânguresc pe lângă mama şi ea a zis către tata: „Mă, Ion, Grigore horeşte”.
M-am bucurat şi m-am dus în pădure să mă aud şi să văd dacă așa e. Apoi, m-am dus în casă şi am zis: „mamă, eu ştiu hori”! Şi am horit mamei. Iar ea a zis: „Mă, Ion, Grigore chiar horeşte”. Dacă am văzut că mama a zis aşa și că tata a încuviințat, am ieşit în grădină şi am prins a hori. Şi au oprit-o vecinii pe mama şi i-au zis: „Tu, Năstăsie, al tău îi copilul care horește? Grigore-i? Că parcă l-am auzit horind”… „Al meu îi”, a răspuns mama.
După ce au zis vecinii că ştiu hori, m-am dus în sat şi tot satul a zis că ştiu hori. Au oprit-o pe mama oamenii, pe când mergea la biserică, şi au zis: „Tu, Năstăsie, am auzit că Grigore al tău horeşte”. După aceea, m-am dus prin satele vecine şi am cântat în căminele culturale şi au zis oameni de prin sate că ştiu hori.
Şi când am văzut că toţi oamenii de prin sate au zis că ştiu hori, m-am dus prin toată ţara. Şi când am văzut că toată ţara zice că ştiu hori, m-am dus în lume. Şi am horit în locuri unde nu m-am aşteptat că voi hori vreodată. Dar pentru toată asta mi-au trebuit 51 de ani.
Şi în Evul Mediu se zicea că, „cine nu ştia să citească tabulatura, era şcolar. Cine o citea bine, era amic al şcolii. Cine cunoştea mai multe cântece, era cântăreţ. Cine compunea cuvinte pentru un cânt, era poet. Iar cine inventa melodii, era maestru”. În ziua de astăzi, oamenii vor să cânte într-o zi și să fie toți maeștri. Nu se poate. Uitaţi-vă în stânga şi în dreapta. Toţi horesc. Au aflat ei că s-ar face bani din horit. Nu e chiar aşa.
– Ce şanse mai au cei din ziua de azi să devină maeştri?

Maeștri ar trebui să fie puţini. Nu toată lumea trebuie să fie artist pe lumea asta. Horitul este un dar, nu depinde de noi. Ori îl ai, ori nu. Unii vor să îţi facă bine, ca şi când te-ar ajuta, dar îşi fac bine lor. Sunt mulți care îmi reiau piese din repertoriu.
Unii chiar încearcă să mă imite. Să nu vă miraţi, într-o zi, dacă toată lumea o să umble cu pălărie prin Bucureşti. Dar eu vreau să vă spun un lucru: după hori în grumaz nu se pot face bani. Uitaţi-vă că toată lumea umblă numai după bani. Dar horile cui rămân? Ştiţi unde rămân? La oamenii cu suferinţă. Şi de cele mai multe ori, horile se duc în lumea de dincolo şi noi nici nu ştim că au fost pe lumea asta. Aşa suntem de superficiali. Repet: vrem să fim ce nu putem fi. E plină lumea de imitatori, de şmecheri, de oameni orgolioşi peste măsură.
– L-aţi remarcat pe ceteraşul de la „Românii au talent”?

Nu că l-am remarcat (Vasile Godja n.r), l-am invitat acum doi ani în China, în cadrul unui proiect mai amplu pe care l-am avut la Expoziția Mondială de la Shanghai. I-am dat o şansă. Dar ce face el acum, este circ. Omul nu cântă aşa în ceteră. Trebuie să stai locului când zici din ceteră. Să cânţi la mireasă, să cânţi la joc şi la masă.
De ce se duce acolo? Din orgoliu se duce acolo, să-l vadă lumea. Românii au o slăbiciune să apară la televizor. El crede că dacă se duce acolo şi face circ, îi crește prestigiul în comunitate, este chemat la chefuri și la nunți… Băiatul mai are multe de învăţat: nu stăpâneşte tehnica viorii, nu stăpâneşte formulele tradiţionale din Maramureş, sunt noțiuni importante pe care le ignoră, nemaivorbind de detalii, de lucrurile care dau rafinament muzicii din Maramureș.
Cultura tradiţională nu este scamatorie. Circu-i circ, scamatoriile-s scamatorii, iar muzica profundă din vatra satului este altceva. Are Dumnezeire ea. Or, Dumezeirea nu putem să o afişăm oriunde şi oricând vrem noi. Omul nu horeşte oriunde. Sigur, omului îi place să facă spectacol…
Dar eu cred că un artist trebuie doar să cânte, că – dacă ești valoros într-adevăr – răsplata vine. Nu trebuie să forţezi tu nota şi să arăţi cu degetul că ştii cânta. E inutil. Lucrurile făcute în grabă nu-s de ţiiş (nu ţin – n.r.). Trebuie să îmbătrâneşti cu cetera. Apoi să zică lumea că eşti ceteraş. Maramureşul are clanuri întregi de ceteraşi. Din păcate, de cei mai buni nu a auzit nimeni. Cu cât îmbătrânesc, horile mi se potrivesc mai bine. (sursa: evz.ro)