Gelu Diaconu, cel care a condus ANAF până în urmă cu câteva luni, analizează într-un comentariu pentru Q Magazine care sunt interesele blocării unor controale fiscale și cum se împarte România în „șmecheri” și „fraieri”.

Există o dezbatere în spațiul public, pe alocuri pasională în special în ultimii doi ani, pe tema activității ANAF de prevenire și combatere a evaziunii fiscale.

Într-un cor al ipocriziei, toată lumea este de acord că trebuie să fim beneficiarii unor servicii publice de calitate (educație, sănătate, ordine publică, apărare, infrastructură de transport, etc.), să existe un nivel cât mai scăzut al poverii (sarcinii) fiscale, adică impozite, taxe și contribuții cât mai mici, să ne încadrăm în ținta de deficit asumată în relația cu Comisia Europeană și să se asigure de către guvernanți o creștere rapidă și continuă a veniturilor populației pentru reducerea decalajelor care ne separă de celelalte state UE… s.a.m.d. Dar când e vorba să ne confruntăm cu rigorile unor reglementări și sancțiuni dure, cu toții ne transformăm într-un cor de fluierași: cetățeni, contribuabili, angajați ANAF, parlamentari, guvernanți, sindicate, mass-media etc.

Serviciile publice de calitate vor rămâne deziderate perpetue pentru că nu ne asumăm un adevăr pe care îl rostim doar șoptit: în România, de prea mult timp, există două categorii de contribuabili: „fraierii” care își declară și plătesc corect obligațiile fiscale și „șmecherii” care ocolesc plata taxelor. Din această ultimă „categorie”, în afara evazioniștilor sadea (care fură pe fața prin neemitere de bonuri fiscale, nu declară obligațiile, utilizează firme fantomă, încarcă cheltuielile firmelor cu sume utilizate în scop personal etc., etc.) fac parte și „gulerele albe”.

În goana lor de a asigura profituri uriașe „stăpânilor” acționari, aceștia din urmă folosesc metode din ce în ce mai ingenioase de optimizare/planificare fiscală agresivă/insolvențe controlate pentru a nu plăti taxele cuvenite României ca țara unde își desfășoară activitatea economică și își realizează profiturile. Recentul scandal Panama Papers, precum și preocuparea din ce în ce mai asiduă la nivelul Comisiei Europene și OECD față de comportamentul fiscal al marilor companii transnaționale sunt exemple recente care creează valuri în spațiul public.

Am descris aici așa-numita „frăție transpartinică” care sufocă tentativa de a-i determina pe toți să aibă un comportament fiscal corect. Orice acțiune care se dorește să „intervină” în această zonă trezește o reacție coordonată a organizațiilor de lobby (chiar dacă de jure nu există așa ceva), de genul Coaliția pentru Dezvoltarea României, Consiliul Investitorilor Străini etc., a firmelor de consutanță fiscală, a ambasadelor, dar mai ales a celor din mass-media, cu toții „subordonați” unor interese financiare precise. Cazul trustului de presă al fostului mogul media Adrian Sîrbu este edificator în acest sens.

De ce eliminarea „șmecherilor” în relația cu fiscul este mai necesară ca oricând? Dincolo de principiul „sacru” al echității fiscale, voi încerca să argumentez în continuare, cu riscul de a-mi atrage alte antipatii mai ales din lumea comentatorilor de „profesie”. Aceștia, operând cu termeni de maximă generalitate, în abordări teoretice fade, neglijează voit sau nu aspectul esențial: reclădirea capacității administrative ANAF într-un mediu legislativ care asigură atotputernicia protecției funcționarului public reprezentat de unele sindicate de tip mafiot, sub presiunea decidenților politici și cu imixtiunea fațișă a unor instituții insuficient reformate : MFP, ANFP, Curtea de Conturi etc.

Anul 2016 este decisiv în asigurarea sustenabilității relaxării fiscale, a echilibrului bugetar din perspectiva țintei de deficit programate și sub presiunea inițiativelor de majorare a cheltuielilor sociale într-un an electoral (vezi recentele inițiative legislative privind alocațiile pentru mame, legea salarizării personalului bugetar, pensii speciale ș.a.).

Este necesară o analiză a situației României în contextul reformelor administrațiilor fiscale din Europa pe baza studiilor existente, e drept insuficient actualizate, pentru a înțelege ce rol are „distribuirea” poverii fiscale (tax burden) în mod echitabil.

În mod repetat ați auzit „criticii” de profesie care reproșează cu o insistență demnă de o cauză mai bună ponderea redusă în PIB a veniturilor colectate, de circa 28%, nivel cvasi-constant în ultimii ani. Se trece apoi imediat la o „comparație” cu media comunitară dacă nu și cu unele state dezvoltate ale UE (Danemarca, Franța, Suedia) care au nivele de peste 45%… Este ca și cum ai compara mere cu pere! Și aceasta deoarece, cu precădere în zona impozitelor directe (taxele pe proprietate, impozit pe venit, profit și câștiguri de capital), aceste state au procente de taxare și de zece ori mai mari decât în România. Apoi, în țara noastră, sunt întregi sectoare nefiscalizate cu pondere în PIB, cum ar fi autoconsumul gospodăriilor din mediul rural unde trăiește cca 35% din populație.

O treime din TVA-ul cuvenit bugetului statului se fură

Așadar, în anul 2015, ecartul între media veniturilor colectate la nivel UE și România este de aprox. 10% generat în principal, de nivelul de impozitare mult mai redus în România la impozite directe și, surprinzător, la contribuții sociale. Cu toate acestea, anul 2015, s-a constituit într-o premieră prin aceea că a crescut ușor ponderea colectării în PIB, în condiții de relaxare fiscală și creștere puternică a PIB-ului. De ce? Răspunsul este simplu: creșterea capacității administrative ANAF care a pus presiune pe conformarea fiscală a agenților economici. În 2015, spre exemplu, mai ales în a doua jumatate a anului, eficiența colectării TVA cunoaște un salt în PIB de 0,74% în condiții de reducere a cotei medii de tva de la 23,5% la cca 17,5%!!! Cei care susțineau că încasările ANAF sporeau pe seama creșterii economice în general și a consumului în special își văd astăzi „analizele” date peste cap de performanța ANAF de sub conducerea tandemului Dragu-Biriș. Astăzi când consumul crește și mai abitir! De altfel unii dintre acești analiști care vehiculau scenarii catastrofice în faza programării bugetare pentru 2015 astăzi au tăcut subit. Vă asigur că vor fi și mai vocali dacă ținta de deficit va fi depășită anul acesta sau dacă ne vom încadra în deficit pe seama nerealizării cheltuielilor bugetare. Situația cea mai probabilă pe care aș paria chiar de acum: „vinovații” vor fi aceiași! Îi știti deja! Ponta, rușii, gugulii, situația geopolitică, alinierea planetelor sau Panama Pa(m)pers… În nici un caz tehnocrații din fruntea MFP-ANAF…

Cu toată această majoră îmbunătațire din anul 2015, se recunoaște unanim că avem un decalaj fiscal (definit ca diferența dintre impozitele de colectat din economie și cele efectiv intrate în buget) la toate categoriile de impozite, fapt generat de existența, încă la tot pasul, a evaziunii. Dar mai ales la TVA, impozit pe profit și la sarcina fiscală generată de cheltuielile cu munca vie (impozit pe venit, contribuții sociale).

La TVA, spre exemplu, fără a avea datele oficiale ale Comisiei Europene actualizate gap-ul fiscal, la sfârșitul anului 2015, îl estimez a fi fost la cca 35%. Adică mai mult de o treime din TVA-ul cuvenit bugetului statului se fură! Un singur procent din TVA-ul neîncasat înseamnă cca 700 milioane de lei (peste 150 mil euro) care intră în alte buzunare private în loc să fie folosite pentru finanțarea serviciilor publice!

ANAF-ul nu va mai putea fi resetată

Am fost aspru criticat în media „dirijată” de frăția „gulerelor albe” pentru duritatea măsurilor pe care le-am inițiat și susținut în activitatea mea de șef al Fiscului. Reamintesc și aici câteva dintre acestea:

– suspendarea agenților economici care nu emit bonuri fiscale;

– eliminarea firmelor „fantomă”, pe unde se „scurge” grosul TVA-ului furat, prin controale dure ale Antifraudei și introducerea formularului 088 (despre acest formular voi reveni cu precizări la timpul potrivit, așa cum am promis);

– reorganizarea administrării și modificarea radicală a procedurilor de control din zona marilor contribuabili, cei care asigură cca 50% din veniturile bugetului de stat și al asigurărilor sociale;

– întărirea puternică a funcției de analiză de risc prin alocare de resurse suplimentare Direcției Generale de Informații Fiscale căreia îi atribuiam un rol determinant în selecția agenților economici de controlat precum și în alocarea personalului din activitatea de inspecție fiscală;

– diminuarea drastică a sarcinii administrative de control în cazul rambursărilor de TVA la agenții economici fără risc fiscal;

– îndepărtarea din funcțiile de conducere a persoanelor fără performanțe profesionale și tributare/legate de vechiul „sistem”;

– o preocupare asiduă pentru asigurarea logisticii necesare funcționării unităților de administrare fiscală (clădiri, birotică, hardware etc.), în condiții de lipsa de fonduri prin „grija” MFP, în special pentru regiunea București-Ilfov unde se colectează cca 70% din veniturile statului (incluzând aici și marii contribuabili);

– reorganizarea și alocarea de resurse mult sporite pentru structura de verificare a persoanelor cu averi mari și/sau cu risc fiscal concomitent cu demararea verificărilor pentru un amplu eșantion de persoane fizice din showbiz, sport, imobiliare, politică etc.

Un „dosar” inventat din senin, cu o precipitare maximă, a oprit brusc tot acest proces. Un ministru incompetent și aerian (în domeniul administrării fiscale, să ne înțelegem!) îmi cere demisia, iar premierul, bulversat de insistența mass-media, mă demite din funcție. Nici unul dintre aceștia nu a fost interesat măcar cinci minute să afle despre absurditatea desăvârșită a acuzațiilor ce mi se aduc în acel dosar. Nuuu! Abia așteptau o astfel de „oportunitate” pentru a „elibera” mediul economic „afectat” de presiunea pe care am pus-o pe combaterea evaziunii fiscale. Culmea ipocriziei este că, la câteva zile de la eliberarea mea din funcție, au făcut o „sărbătorire” a realizărilor ANAF din 2015, adică în perioada când ei rătăceau pe la Bruxelles sau aiurea! Nu s-au gândit însă la un lucru extrem de important în calculele lor meschine de „imagine” la preluarea ANAF-ului în nemijlocită lor coordonare: singura sursă de venituri suplimentare pentru buget o reprezintă scăderea drastică a evaziunii.

Răul, în mare parte, a fost deja făcut. Este o iluzie să credem că ANAF mai poate fi resetată pentru a deveni eficientă și agresivă în combaterea evaziunii. Deja s-a instalat o „lâncezeală” sub bombardamentul mediatic al deștepților din consultanță sau a birocraților bruxelezi care nu au nici o legatură cu realitățile economico-sociale din România. Cunosc placa sicofanților tehnocrați: „parteneriatul” cu mediul de afaceri, dozarea cu blândețe a sancțiunilor, accentul pe prevenire s.a.m.d. Da, de acord, dar într-o altă etapă. Azi, în România, mai sunt prea mulți „smecheri” așa cum i-am denumit la început, care nu își plătesc taxele sau evită plata acestora cu largul concurs al „consultanților”. După eliminarea acestora se poate renunța la măsurile excepționale care, în unele cazuri, creează – este adevărat – o sarcină administrativă mai mare!

Sub presiunea unor noi cheltuieli bugetare, cu scăderea încasărilor mai ales la principalul venit bugetar, adică TVA, va fi decisă prin toamnă singura măsură posibilă: suspendarea aplicării măsurilor de relaxare fiscală. Ar mai fi o alternativă pe care se feresc însă să o spună cu voce tare: revenirea FMI-ului salvator!

Ca la noi (și la greci), la nimenea!

Sursa: qmagazine.ro