Şi într-una din zile a intrat în corabie cu ucenicii Săi şi a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Şi au plecat. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte. Şi le-a zis: Unde este credinţa voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alţii: Oare cine este Acesta, că porunceşte şi vânturilor şi apei, şi-L ascultă? (Luca 8, 22-25)
Parcă tot mai des şi mai insistent, astăzi putem auzi aceste cuvinte: „Învăţătorule, pierim!“ Este strigătul sufletelor însetate după dragostea şi binecuvântarea Domnului Iisus Hristos. Fiind în barca acestei vieţi ne înfricoşăm de mulţimea furtunilor care vin asupra noastră.
Din neascultare sau din nesăbuinţă ajungem să ne facem singuri rău. Depărtarea de poruncile Domnului Hristos ne amăgeşte cu o falsă libertate şi ne aduce în suflete un nesfârşit zbucium. Este plină lumea de „oameni liberi“, înlănţuiţi şi subjugaţi de falsa „fericire“ a păcatului.
Au fost întrebaţi ucenicii şi suntem întrebaţi şi noi: „Unde este credinţa voastră?” Oare ce vom răspunde? Ce scuze vom găsi pentru necredinţa şi indolenţa noastră duhovnicească?
Sfântul Maxim Mărturisitorul aşa ne învaţă: „Dragostea către Dumnezeu înduplecă pe cel ce se împărtăşeşte de ea să dispreţuiască toată plăcerea trecătoare şi toată osteneala şi întristarea. De acest lucru ne conving toţi sfinţii, care au pătimit atâtea pentru Hristos.“ (Pr. Dumitru Păduraru)
