Şi a venit în casă, şi iarăşi mulţimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici să mănânce.  Şi auzind ai Săi, au ieşit ca să-L prindă, că ziceau: Şi-a ieşit din fire. Iar cărturarii, care veneau din Ierusalim, ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii. Şi chemându-i la Sine, le-a vorbit în pilde: Cum poate satana să alunge pe satana? Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui. Şi dacă o casă se va dezbina în sine, casa aceea nu va mai putea să se ţină. Şi dacă satana s-a sculat împotriva sa însuşi şi s-a dezbinat, nu poate să dăinuiască, ci are sfârşit. Dar nimeni nu poate, intrând în casa celui tare, să-i răpească lucrurile, de nu va lega întâi pe cel tare, şi atunci va jefui casa lui. (Marcu 3, 20-27)

***

Domnul Iisus Hristos Hristos era înconjurat de mulţi oameni, asaltat cu nenumărate întrebări, dar şi acuzat de tot felul de lucruri. Cei apropiaţi au dorit să-L ia cu sila din mijlocul mulţimii, gândind că El este un exaltat, un „nebun”. Cărturarii Îl acuzau că este un îndrăcit care scoate pe demoni cu puterea lui Belzebut.

Prezenţa Mântuitorului şi învăţăturile Sale erau asemenea unei furtuni. Răscoleau conştiinţe, năşteau dispute şi generau întrebări. Adulat sau blamat, Mântuitorul oferea fiecăruia binecuvântarea Sa.

La acuze, Domnul Hristos a răspuns cu binecuvântări; celor care L-au discreditat le-a răspuns: „Pace vouă!”; celor ce L-au batjocorit le-a spus: „Bucuraţi-vă!”.

Toţi cei care L-au urmat au primit câte ceva în dar. Ucenicii – darul Apostoliei; cei flămânzi şi însetaţi – pâinea şi apa vieţii celei veşnice; cei bolnavi – minunata vindecare; cei deznădăjduiţi – dumnezeiasca binecuvântare.

Domnul Iisus Hristos este pentru fiecare creştin sensul acestei vieţi şi nădejdea vieţii veşnice.

(Pr. Dumitru Păduraru)