Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre. (Marcu 11, 22-26)
Mulți dintre fraţii noștri au falsa impresie că de iertat trebuie să ierte doar Dumnezeu. Ei afirmă că Dumnezeu, fiind Tatăl ceresc şi deci un Părinte iubitor, poate şi trebuie să ne ierte.
Dacă vom citi cu atenţie pericopa evanghelică de astăzi, vom descoperi o altă perspectivă pe care ne-o deschide abordarea acestei probleme: Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos ne pun în situaţia de a face noi primul pas pe acest drum al înţelegerii şi al iertării. Să nu îndrăznim să ne gândim la iertarea lui Dumnezeu dacă noi nu avem puterea de a ierta.
Uneori suntem tentaţi să îmbrăcăm gestul aparentei iertări în formule de genul: „Te iert, dar nu te uit” sau „Dacă Dumnezeu te iartă, te iert şi eu”. Dar acestea trădează o iertare înjumătăţită; de fapt, o falsă iertare.
Mântuitorul ne spune că iertarea trebuie să fie din tot sufletul şi încă „de şaptezeci de ori câte şapte!” Iertarea este o stare de graţie şi un gest de smerenie. Chiar se spune: „Iertarea şi uitarea sunt răzbunarea unui suflet nobil”. (Pr. Dumitru Păduraru)
