”Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu şi, privind toate în jur şi vremea fiind spre seară, a ieşit spre Betania cu cei doisprezece. Şi a doua zi, ieşind ei din Betania, El a flămânzit. Şi văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, doar va găsi ceva în el; şi, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Şi, vorbind, i-a zis: De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce. Şi ucenicii Lui ascultau. Şi au venit în Ierusalim. Şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Şi-i învăţa şi le spunea: Nu este, oare, scris: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile”? Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi au auzit arhiereii şi cărturarii. Şi căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieşit afară din cetate. Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Şi Petru, aducându-şi aminte, I-a zis: Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Marcu 11, 11-24)
Când citim Evanghelia despre blestemarea smochinului neroditor şi alungarea negustorilor din Templu, parcă ne cuprinde un sentiment de dezamăgire. Oare Îl putem vedea pe Domnul Iisus Hristos blestemând şi punând mâna pe bici?
Să fim cu luare aminte – şi pedeapsa lui Dumnezeu este un mijloc de a îndrepta lucrurile şi a le aduce în bună rânduială. De smochini neroditori este plină lumea; găsim la tot pasul exemple de nerodire şi de lipsă a responsabilităţilor ce decurg de aici.
Câţi dintre noi nu ne mulţumim cu puţinul frunzelor, omiţând sau ocolind bucuria şi satisfacţia rodului? Cei din Templu doar culegeau „roade”, speculând buna credinţă a închinătorilor. Atmosfera nu mai era a unei case a Tatălui ceresc, ci semăna cu un bazar zgomotos.
Deci era nevoie de o vorbă aspră şi de un bici pentru a repune lucrurile pe făgaşul lor firesc. Şi Domnul Hristos a făcut acest lucru! Fiecare creştin este un smochin care trebuie să aducă roade la bună vreme şi plăcute lui Dumnezeu. (Pr. D. Păduraru)
