”Şi coborând împreună cu ei, a stat în loc şes, El şi mulţime multă de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, care veniseră ca să-L asculte şi să se vindece de bolile lor. Şi cei chinuiţi de duhuri necurate se vindecau. Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El că putere ieşea din El şi-i vindeca pe toţi. Şi El, ridicându-Şi ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că, iată, plata voastră multă este în cer; pentru că tot aşa făceau proorocilor părinţii lor”. (Luca 6, 17-23)
Oamenii aleargă după fericire sau, mai degrabă, după un anumit fel de fericire. E greu de definit ce înseamnă fericirea pentru noi, cei de astăzi. Spunem că este fericit cel care s-a împlinit profesional sau cel care are o căsnicie reuşită.
Însă Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte despre altceva, despre o altă fericire, una care depăşeşte graniţele acestei lumi. Cei care-L urmau pe Mântuitorul gândeau şi ei asemeni multora din zilele noastre, că fericirea stă doar în lucrurile materiale. Un creştin găseşte puternice motive de fericire când posteşte, când se roagă, când îşi plânge păcatele, când are bucuria binecuvântării lui Dumnezeu.
Mulţi aleargă o viaţă întreagă după o fericire la care nu vor ajunge niciodată. Dorinţa lor de fericire s-a transformat într-o continuă neîmplinire. Ajung la contraperformanţa de a pleca din această lume cu nefericirea doritei fericiri. Fericiţi sunt cei ce gustă din smerenia Crucii, nădejea Învierii şi din bucuria Înălţării! (Pr. D. Păduraru)
