”Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.” Luca 16, 1-9
Iconomul cel risipitor şi-a înşelat stăpânul. Cum am putea numi acea greşeală, de a consemna cantităţile în mod eronat; să scrii 50 sau 80 în loc de 100? Ne-ar putea duce gândul că Dumnezeu, personificat prin acel „om bogat”, a fost de acord cu viclenia iconomului. Ne surprinde că stăpânul a trecut cu vederea fapta supusului său.
Lucrurile stau puţin diferit. Ceea ce iconomul voia să sustragă nu era din avutul stăpânului, ci era partea sa, să o numim ilicită. El în mod viclean a adăugat o dobândă foarte mare celor datornici. Ameninţat cu destituirea, ceva s-a întâmplat în conştiinţa sa.
Dacă până atunci cei din jurul său erau priviţi doar prin ochii vicleni ai unui ciocoi, dintr-odată a înţeles că înainte de toate trebuie să fii om. Lăcomia l-a dezumanizat, posibila pedeapsă l-a pus pe calea smereniei. Părintele Paisie Olaru aşa ne învaţă: „Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care îl păzeşte pe om. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte”. (Pr. D. Păduraru)
