Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu? Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii. Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice. (Luca 16, 1-9)
Evanghelia de azi ne-ar putea duce cu gândul că Dumnezeu, personificat aici prin acel om bogat, a fost de acord cu vicleana faptă a iconomului: iconomul cel risipitor şi-a înşelat stăpânul; prin înţelegere cu datornicii stăpânului său, a căutat să-şi aranjeze un viitor liniştit.
Ne surprinde că stăpânul a trecut cu vederea fapta supusului său. Însă lucrurile stau puţin diferit. Ceea ce iconomul sustrăgea nu era partea stăpânului, ci era partea sa. El în mod conştient a adăugat o dobândă foarte mare celor care erau datornici. Când a fost ameninţat cu destituirea, ceva s-a întâmplat în conştiinţa sa.
A înţeles că înainte de toate trebuie să fii om. Prin felul în care a acţionat, a pus ordine în averea stăpânului, dar a pus ordine şi în propria conştiinţă. Lăcomia l-a dezumanizat, dar posibila pedeapsă l-a pus pe calea smereniei.
Părintele Paisie Olaru aşa ne învaţă: „Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care îl păzeşte pe om. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte.” (Pr. Dumitru Păduraru)
