”Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. Dar erau unii mâhniţi între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor. Şi cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei.” (Marcu 14, 3-9)
Gestul femeii din pericopa evanghelică este amintit oriunde se vorbeşte despre Domnul Iisus Hristos şi pătimirile Sale. În casa lui Simeon din Betania, o femeie a venit şi a uns capul Mântuitorului cu nard, un ulei foarte scump.
Unii au văzut în gestul femeii o risipă şi chiar au spus că mai bine s-ar fi vândut nardul, care valora 300 de dinari, iar banii s-ar fi dat săracilor. Dincolo de calculele economice, Mântuitorul clarifică gestul femeii şi-i dă un sens mult mai profund.
El nu exclude faptul că săracii trebuie ajutaţi, însă femeia a făcut un gest prin care şi-a arătat dragostea şi respectul pentru Domnul Hristos. „Mai dinainte a uns trupul Meu, spre îngropare“, a spus Mântuitorul.
Nu trebuie să vedem lucrurile prin excludere, ci prioritar. Ceea ce-I oferim Mântuitorului se cuvine doar Lui, iar ceea ce oferim săracilor, oferim tocmai pentru că Domnul Hristos ne-a învăţat acest lucru. El este sursa, izvorul binelui. Se spune aşa: „A face bine nu-i niciodată rău“. (Pr. Dumitru Păduraru)
