EVANGHELIA DE DUMINICĂ În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela. (Matei 15, 21-28)
Evanghelia de astăzi pune, într-o manieră subtilă, problema discriminării. Ea Îl surprinde pe Mântuitorul declarând, personal: „Nu sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Cu alte cuvinte, s-ar părea că mesajul Său ar trebui să se adreseze exclusiv evreilor. Dar aceasta ar însemna că nu are valoare universală, ci o orientare clar determinată, în beneficiul unei naţiuni anume, care trebuie să profite la maximum de pe urma lui.
Textul Evangheliei de astăzi ne demonstrează tuturor cât de greşit este să extragi un text din context şi să formulezi cu fermitate concluzii, ignorând fundalul. Dacă decupăm fragmentul evanghelic de astăzi din ansamblul scripturistic, avem o justificare religios-teologică şi creştină a discriminării pe criterii etnice (şi nu numai).
Biserica, în înţelepciunea ei ancestrală, ne face lumină asupra sensului textului; Mântuitorul foloseşte aceste cuvinte dure: „Nu sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel”; „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” nu pentru că El Însuşi ar gândi astfel, ci pentru că vrea să dea glas, să exprime în cuvinte, modul de a gândi al celor din jurul Său, pentru a-l corecta. Iar El iniţiază acum un proces de operare a unor mutaţii în mentalitatea oamenilor.
Ca un bun psiholog, formulează în cuvinte ceea ce ei gândeau, fără ca El Însuşi să aibă acelaşi mod de a gândi. Dă glas unei prejudecăţi din societatea acelor vremi potrivit căreia numai poporul evreu este bun şi vrednic de stimă (căci el a fost ales să conducă lumea, iar Mesia Cel aşteptat va construi pe pământ o împărăţie evreiască invincibilă, o superputere pământească). Celelalte neamuri sunt vrednice de dispreţ. În limbaj modern, numim această maladie „naţionalism”.
Mântuitorul spune aceasta tocmai când Apostolii pledau pentru cazul bietei femei, motivând că „strigă în urma noastră”. Cu alte cuvinte, El vrea să spună: „Nu spuneaţi voi că cei de alt neam sunt câini? Acum interveniţi pentru ea?” Îi atenţionează că prin cererea lor ei se aflau în contradicţie cu modul de a gândi afirmat până atunci şi cu mentalitatea generală a iudeilor acelei lumi.
„Travaliul” care însoţeşte, inevitabil, apropierea omului de Dumnezeu
Extrem de mult avem noi de învăţat astăzi de la femeia cananeancă cea smerită, care a păşit într-o altă lume, a celor străini de neamul ei canaanit, mânată de o anumită imagine despre Dumnezeu şi despre profetul pe care urma să-L întâlnească. În locul ei, nu ştiu câţi ne-am fi comportat până la capăt la fel. Ea trece prin travaliul care însoţeşte inevitabil apropierea omului de Dumnezeu. Aceasta pentru că, rând pe rând, de-a lungul celor doar câteva minute ale întâlnirii, se răstoarnă poziţii şi apar multe dezamăgiri în inima celui care trăieşte alături de cananeancă drama căutării unui ajutor.
În primul rând, primul lucru descurajator pentru ea este faptul că Divinul Învăţător nu o bagă în seamă. Se întâmplă adeseori aceasta cu noi înşine, când, având o dorinţă anume, încercând să ne rugăm (şi neavând experienţă în rugăciune), avem ciudatul sentiment că Dumnezeu ne ignoră. La fel se întâmplă cu această femeie: Mântuitorul pare că nu se lasă înduioşat nici de rugăciunea, nici de necazul ei cel mare. E prima dată când ea ar putea să se revolte și să renunțe.
Mulţi dintre noi, într-o situaţie similară, ne revoltăm. Nu ne-am împreunat bine mâinile la rugăciune şi deja am şi renunţat. Ne-am pierdut elanul interior şi ni s-a prăbuşit întreg entuziasmul. Până şi ucenicii suferă de nenorocirea femeii şi, tulburaţi de strigătele ei, se scandalizează de comportamentul învăţătorului lor. Femeia, în schimb, nu se scandalizează. Nu pleacă… umplându-L de insulte pe Cel pe care-L implorase cu o clipă mai înainte, cum ar face mulţi. Cu toate că tăcerea Domnului – chiar după intervenţia ucenicilor – ar fi fost de ajuns s-o ducă la deznădejde, ea nu părăseşte rugăciunea, ci stăruie mai mult.
Biserica ne învaţă că noi toţi, atunci când avem sentimentul unei singurătăţi emoționale în rugăciune, trebuie să stăruim precum femeia. Din păcate, cei mai mulţi oameni ai lumii noastre se opresc la acest nivel duhovnicesc: având sentimentul singurătăţii în rugăciune, leapădă rugăciunea şi renunţă sau, uneori, chiar se întorc cu înverşunare împotriva lui Dumnezeu. Biserica propune o soluţie pentru crizele din această etapă: apelul la ajutorul sfinţilor. Chiar dacă prezenţa lor nu o simţim, putem să ne încredinţăm dorinţa acestora, promiţând, în schimb, o schimbare în bine a vieţii noastre. Este o etapă firească în procesul individual de evoluție duhovnicească.
Cananeanca nu-l contrazice pe Mântuitorul. Dimpotrivă, preluând distincţia pe care El o operează între copii şi câini şi acceptând pentru sine ocara, din însăşi această ocară extrage un motiv pentru a fi miluită. „Da, suntem câini. Dar câinele este şi el de-al casei. Copiilor, într-adevăr, li se cuvine pâinea. Dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.”
Femeia a îndurat multe, fără să ştie de ce trebuie să le îndure. Mântuitorul a folosit-o în lucrarea Sa divină de schimbare a mentalităţilor. El nu voia să rămână ascunsă credinţa femeii, scopul Lui fiind unul pedagogic-formativ. Iudeii aveau de învăţat de la o păgână ce înseamnă credinţa. A vrut să descopere tuturor „comoara ascunsă în ea”. Noi toţi, astăzi, avem ceva de învăţat, chiar de la cei pe care-i dispreţuim. Şi tocmai pentru că-i dispreţuim, nu putem să vedem partea bună a lor, mesajul pozitiv cu care ei vin spre lume.
Să ne găsim argumente pentru a-i iubi pe oameni, nu pentru a-i urî!
Au trecut 2.000 de ani de când Mântuitorul a luat poziţie împotriva discriminării. Şi tot de 2.000 de ani discriminarea se practică neîncetat în fiecare societate, în fiecare epocă, în funcţie de noi şi noi criterii. Au practicat-o iudeii împotriva păgânilor. Apoi au practicat-o păgânii împotriva creştinilor. Apoi, din păcate, au practicat-o creştinii – prin Inchiziţie şi Cruciade – împotriva altora. Apoi au practicat-o creştinii împotriva creştinilor. Astăzi, e practicată, pe mai departe, constituind un indiciu al descreştinării. Cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât este mai tentat să-şi găsească motive pentru a-i urî pe semeni, iar nu pentru a-i iubi.
Mântuitorul a luptat pentru progresul mentalităţilor, încercând să schimbe, în primul rând, modul de a gândi al Apostolilor Săi. Şi pentru a face aceasta a supus la grea încercare credinţa femeii cananeence. Mântuitorul a avut nevoie de un aliat în lucrarea sa de înnoire a mentalităţilor. Şi noi putem fi, atunci când cerem ceva de la Dumnezeu şi nu primim instantaneu, posibilul aliat pe care-l aşteaptă Dumnezeu pentru a face să progreseze – iar nu să se diminueze – credinţa pe pământ.
Dumnezeu ne cere astăzi tuturor să ne delimităm de prejudecăţile care tiranizează lumea noastră. Părintele Arsenie Papacioc enumera „prejudecăţile” printre marile păcate ale minţii omului, introducând, în această categorie, „bănuielile, presupunerile, închipuirile” cu care se îndeletnicesc mulţi dintre oamenii de astăzi. Spune părintele că „prejudecăţile nu sunt judecăţi. Judecăţile cer un efort, pe când prejudecăţile nu”. Pe acestea le preiei gata confecţionate din societatea în care trăieşti. „De aceea – conchide părintele – stau mai la îndemână şi câştigă pe mai mulţi.”
Spunea filosoful francez Henri Bergson: „E de ajuns să accepţi o singură idee greşită (adică o prejudecată) ca principiu călăuzitor, ca pe urmă să nu existe absurditate posibilă la care să nu ajungi în modul cel mai logic cu putinţă”. O să dăm câteva exemple: fariseii au ajuns să-i acuze pe ucenicii Mântuitorului dacă culegeau cu mâna Sâmbăta – precum pe o floare – câteva spice. După ei, aceasta însemna că treieră. Dacă vindeca un bolnav, pentru ei aceasta însemna că a muncit, a prestat o activitate medicală.
În încheiere, se cuvine ca în această zi, în care Mântuitorul a condamnat prejudecăţile şi discriminarea, să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască înţelepciunea de a descoperi discriminările pe care le operăm noi, în viaţa noastră şi a semenilor noştri, şi de a identifica prejudecăţile care ne închid accesul la trăirile interioare autentice şi la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Amin!
Arhim. Prof. Dr. Teofil Tia
