Acasăsinucidere maramuresEVANGHELIA DE DUMINICĂ - Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii...

EVANGHELIA DE DUMINICĂ – Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt

DISTRIBUIȚI

Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

Duminica a 6-a du­pă Paşti este dedicată unui om orb din naştere, pe ca­re Mântuitorul Hristos îl vinde­că, redându-i vederea trupeas­că şi duhovnicească, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dum­nezeu. Minunea vindecă­rii orbului din naştere survine du­pă o întâlnire extrem de du­ră avută între Mântuitorul şi iu­deii din Ierusalim, în pre­zen­ţa poporului care-L urma şi pe ca­re-l învăţa în templu. Iudeii toc­mai au adus la Iisus o femeie prinsă în adulter, pe care du­pă legea lui Moise trebuiau să o ucidă cu pietre, dar aveau ne­voie de confirmarea Învă­ţă­to­rului. Replica lui Iisus a fost ne­aşteptată. „Cel fără de păcat din­tre voi să arunce cel dintâi pia­tra asupra ei.“ Cei prezenţi rând pe rând au plecat, ră­mâ­nând doar Iisus cu femeia. Mân­tuitorul o iartă, dar îi dă şi un canon: „Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti“. Şi îndată du­pă această întâmplare, Iisus le spune celor care-L urmau: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi ur­mea­ză Mie nu va umbla în în­tu­neric, ci va avea lumina vie­ţii“. Această mărturisire direc­tă şi fermă a căzut ca un fulger pes­te adversarii Lui. Şi a înce­put o dispută între iudei şi Mân­tuitorul, care avea să se ter­mine prin intenţia acestora de a-L ucide, aruncând cu pie­tre asupra Lui. Pe acest fond al dis­putei, Iisus iese din templu fe­rindu-se de ei, trecând mai de­parte. Evanghelistul Ioan ne re­latează în capitolul 9 al E­van­gheliei sale că, după acest in­cident, Iisus întâlneşte un om orb din naştere, pe care-l vinde­că şi pe care-l câştigă ca pe un a­devărat apostol şi mărturisitor al Lui. Legătura dintre cele do­uă evenimente, al iertării femeii păcătoase şi al vindecării or­bului din naştere, rezidă în cu­vintele Mântuitorului: Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.

Vederea lui Dumnezeu

În cuvântul de învăţătură la a­ceastă duminică voi încerca să vorbesc tocmai despre tema ve­derii lui Dumnezeu prin a­su­ma­rea luminii credinţei aduse în lume de Fiul Său şi pe care a şi dobândit-o orbul din naştere. Îna­inte de a intra în tratarea te­mei, ne întrebăm: poate fi vă­zut Dumnezeu? Într-una din cân­tările de la slujba Înmor­mân­­tării mirenilor se afirmă ne­pu­tinţa vederii lui Dum­nezeu de către oameni: Pe Dum­nezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştile în­ge­reşti; iar prin tine, Preacurată, s-a arătat oamenilor Cuvântul în­trupat, pe Care slăvindu-L, cu oştile cereşti, pe tine te fe­ri­cim. Ce este cu neputinţă oa­me­­nilor? A-L vedea pe Dum­nezeu în fiinţa Sa. Episodul din via­ţa lui Moise, când este che­mat de Dumnezeu, este grăitor. Când vede pe îngerul Dom­nu­lui ce i se arată în para de foc, ce ieşea dintr-un rug, mer­ge mai aproape să vadă această a­ră­tare minunată, iar Dum­nezeu intervine şi-l opreşte, spu­nându-i: „Nu te apropia! Ci scoa­te-ţi încălţămintea din pi­cioa­­rele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt! Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dum­nezeul lui Avraam şi Dum­nezeul lui Isaac şi Dum­nezeu lui Iacov! Şi şi-a acoperit Moi­se faţa sa, că se temea să pri­vească pe Dumnezeu“ (Ieşire 3, 5-6). Iar Evanghelistul Luca în cartea Faptele Apostolilor ne dă un amănunt important: „Şi Moi­se tremurând nu îndrăznea să privească“ (F.Ap. 7, 32). A­ceas­ta era starea de lucruri în Ve­chiul Testament. Descope­ri­rea lui Dumnezeu oamenilor a­vea limitele ei, iar oamenii, chiar cu credinţă în Dumnezeu, se temeau, nu îndrăzneau să-L pri­vească, tremurau doar la au­zul cuvintelor Lui, relaţia de co­muniune cu Dumnezeu era res­tricţionată şi se limita la jert­fe, ritualuri, rugăciuni de cu­răţire, toate cu un caracter ex­tern, care nu favorizau schim­barea făpturii din interi­or, ci legea era înţeleasă ca o res­pectare strictă a literei, şi nu în duhul ei. De aceea, Mân­tu­itorul Hristos avea ca priori­ta­­te misionară să-i determine pe contemporanii Lui, pe iudei, să-şi schimbe mentalitatea, să în­drăznească să-L privească pe Dumnezeu, să-L recunoască şi să-I împlinească poruncile, nu din frica nerespectării lite­rei, ci dintr-o convingere interi­oa­ră dătătoare de curaj, pentru a te putea apropia de El cu toa­tă fiinţa ta şi – de ce nu? – a-L ve­dea cu ochii credinţei pe Cel ce este nevăzut şi cu neputinţă de a fi privit. În convorbirea cu Ni­codim, Iisus îi vorbeşte despre posibilitatea omului de a ve­dea Împărăţia lui Dumnezeu prin­tr-o renaştere duhov­ni­ceas­că, printr-o naştere de sus, prin­tr-o schimbare totală a fi­rii, a mentalităţii, a modului de via­ţă învechit în păcate. Iar a­cest început este posibil prin Tai­na Sfântului Botez, naştere de sus, care deschide perspecti­va vederii Împărăţiei şi nu doar a vederii, ci chiar a intrării în Îm­părăţie şi a pregustării încă de aici, de pe pământ, a tuturor da­rurilor cereşti de dincolo de lu­me.

Orgoliul şi desconsiderarea, fiicele orbirii sufleteşti

Iisus Mântuitorul este uşa prin care intrând putem vedea lu­mina. Venirea Sa printre oameni a fost planul veşnic al lui Dum­nezeu de mântuire a lumii, în ciuda faptului că „prin­tre ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au pri­mit“. El era Lumina cea ade­vă­ra­tă Care lumi­nează pe tot o­mul ce vine în lume, iar această străluminare prin Botez oferă posibilitatea şi certitudinea ve­de­rii Împărăţiei.

Spuneam, parafrazându-l pe Sfân­tul Evanghelist Ioan, că la ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au pri­mit. Această respingere a con­temporanilor lui Iisus se da­to­­rează orbirii sufleteşti în ca­re-şi petreceau viaţa. Nu se pu­teau debarasa nicidecum de ve­chea mentalitate, nu puteau, în ciu­da evidenţelor atât de clare, să accepte că un anonim din Ga­lileea ar putea fi Mesia; că un „nimeni“ în Ierusalim ar pu­tea să le dea lecţii de conduită şi morală, lecţii de viaţă. Ace­eaşi atitudine au arătat-o şi or­bu­­lui vindecat: „În păcate te-ai năs­cut tot şi tu ne înveţi pe noi?“

Orgoliul, iubirea de sine, des­­considerarea aproapelui, in­fa­­tuarea sunt tot atâtea obstacole în deschiderea sufletului spre a-L vedea pe Dumnezeu, ca­re aduc orbirea sufletească.

Cu siguranţă că tot omul ca­re-şi pune cu seriozitate proble­ma mântuirii şi a schimbării to­­tale a vieţii păcătoase conşti­en­­tizează de fapt că toate a­ces­te obstacole îi sunt proprii, sunt ale lui, fac parte din fiinţa şi viaţa lui, din modul lui de a se raporta la Dumnezeu şi la se­­meni. Această recunoaştere re­prezintă primul pas pe care sun­tem obligaţi să-l facem, pen­tru a dobândi lumina vede­rii lui Dumnezeu, a Împărăţiei.

Paşi pe calea virtuţilor

Vederea propriilor păcate es­te începutul schimbării vieţii, pen­tru că acest exerciţiu du­hov­nicesc ce ţine de voinţa pu­ter­­nică de îndreptare aduce du­pă sine multe altele. Conştientizarea faptului că via­ţa mea de până acum am chel­tuit-o în dezmierdări, am pier­dut-o, am irosit-o, am în­glo­dat-o în noroiul păcatului şi nu pot intra la nuntă cu o hai­nă murdară, aşa cum cântăm la Luminânda din Săptămâna Ma­re: „Cămara Ta, Mântui­to­rul meu, o văd împodobită şi îm­­brăcăminte nu am ca să intru într-însa“, îmi trezeşte do­rul după o altă viaţă, după un alt mod de viaţă. Acest prim pas mă ajută să dobândesc da­rul lacrimilor, al părerilor de rău pentru timpul pierdut, iar pă­rerea de rău face trecerea spre a doua etapă a vindecării su­fletului meu de orbirea du­hov­nicească, şi anume dorinţa ar­zătoare de a mă schimba.
În acest demers duhovnicesc nu vom putea înainta calitativ fă­ră trezirea conştiinţei şi în­cre­derea că Dumnezeu ne stă în ajutor. Dorinţa de a te schim­­ba nu este echivalentă cu schim­barea însăşi, iar acest pas este doar încă o etapă din mul­te altele. Ispitele rămân a­ce­­leaşi, căderile s-ar putea să se repete şi atunci războiul in­te­­rior devine insuportabil. Cu­vin­tele Mântui­to­rului Fără mi­ne nu puteţi face nimic trebuie să răsune mereu în mintea şi-n ini­ma noastră. La fiecare Spo­ve­danie ne angajăm că nu vom re­peta greşelile trecutului. Pă­rin­tele Sofronie de la Essex spu­nea: „Când te duci să-ţi spo­ve­deşti păcatele, nu te duci să te îndreptăţeşti, să ieşi din propriul tău iad, prin propria-ţi pu­tere, sau iniţiativă, sau în­chi­puire, ci în nădejdea ier­tării şi a tămăduirii“. Duşmanii lui Hris­tos nu conştientizau nece­si­ta­tea imperioasă a schim­bă­rii modului de viaţă, pentru că se sim­ţeau mântuiţi prin res­pec­tarea formală a Legii. Şi de a­ce­­ea ei nu puteau vedea Lu­mi­na de lângă ei.
Asta înseamnă că voi aban­do­­na vechea cale a păcatului şi voi călători cu Hristos pe o cale no­uă, o cale în care toate acţiu­ni­­le mele vor fi şi acţiunile lui Hris­tos, cuvintele mele vor fi şi cu­vintele lui Hristos, compasi­u­­­nile mele vor fi şi compasiuni­le lui Hristos, faptele mele vor fi şi faptele lui Hristos, bucuria mea să fie şi bucuria lui Hris­tos, voi vedea în fiecare făptură o­menească chipul lui Hristos, în aşa fel încât ceea ce spune Sfân­tul Apostol Pavel – „de a­cum nu mai trăiesc eu, ci Hris­tos trăieşte în mine“ – să nu fie doar o teorie, ci o realitate vie, pal­pabilă, prin care Hristos să de­vină vizibil în lume şi prin mi­ne. Orbul, după vindecare, a de­venit apostol şi mărturisitor.

Orbul ruşinează ştiinţa cărturarilor şi a fariseilor

Tenacitatea, puterea de con­vin­gere, argumentaţia, calmul sunt tot atâtea mijloace de a ne pu­tea desăvârşi vocaţia misio­na­ră, de a deveni apostoli şi măr­­turisitori ai lui Hristos Cel în­viat în lumea de azi. Orbul din naştere vindecat s-a trans­for­­mat radical. Din datele ofe­ri­te de Evanghelistul Ioan nu re­ie­se ce calitate umană sau ce per­sonalitate extraordinară era acest om. Nici părinţii lui nu intuiau câte nebănuite re­sur­se duhovniceşti, comporta­men­­tale iluminau personalita­tea fiului lor. Din dialogul tăios pe care îl poartă cu adversarii Mân­tuitorului, reiese o pre­gă­ti­re in­telectuală şi duhovni­ceas­că de invidiat. Pomeneam de tenacitatea orbului vindecat. Ce presupune tenacitatea în misiunea de apostol sau măr­turisitor azi? Înseamnă stă­ruinţă, perse­verenţă, dârzenie, rezistenţă la replici dure şi in­confortabile, puterea de a te re­genera sufleteşte şi de a o lua de la capăt. Ce înseamnă pute­rea de convingere pentru un a­pos­tol al zilelor noastre? Ca­pa­bi­litatea de a schimba con­şti­in­ţe, de a-i face pe oameni mai buni prin propriul tău exemplu, de a sădi sămânţa cre­din­ţei în sufletele necredincioşilor şi a te împărtăşi de bucuria roa­delor credinţei ce răsar din via­ţa lor, de a-i convinge pe oameni că Dumnezeu este viu şi că îi iubeşte în ciuda păcatelor pe care le săvârşesc, de a-i adu­ce pe calea cea bună din proprie iniţiativă. Ce înseamnă pen­tru un apostol contemporan ar­gumentaţia? Şi aici mă refer atât la cea a credinţei, dar şi la cea raţională. Că trebuie să fim din punct de vedere intelectual la înălţime, în tonalitatea cul­tu­r­ii contemporane, la nivelul de dialog cu toate ştiinţele şi ar­te­le, pentru a ne face mesajul ac­tual şi inteligibil, iar la ni­ve­lul credinţei, oameni ai Du­hu­lui, ai teologiei credibile, ai te­o­lo­giei nu doar pentru cercetare, ci şi pentru viaţă. Ce înseamnă cal­mul în viaţa unui apostol de azi? Putinţa de a nu te pierde în faţa atacurilor împotriva lui Dum­nezeu, ci de a spune ade­vă­rul şi a-l mărturisi în orice si­tuaţie şi în oricare loc, într-o de­plină stare de linişte, de e­chi­libru sufletesc, stăpânindu-ne pornirile egoiste, aducătoare de dezbinare şi ură. Cu alte cu­vin­te, cumpănit, liniştit, aşe­zat, domol, cu stăpânire de si­ne, imperturbabil, cu pace în su­flet, dar în acelaşi timp cu fer­mitate.

Toate acestea le-a avut orbul din naştere şi ele au contribuit de­cisiv la dobândirea ade­vă­ra­tei vederi de care avea atâta ne­voie. În urma disputelor cu ad­versarii lui Hristos, care erau de faţă, El nu plecase, dar Se retrăsese pentru a-i lăsa loc a­postolului şi mărturisitorului vin­decat să se manifeste, să dea frâu liber convingerilor lui per­sonale cu privire la Cel pe ca­re-l făcuse sănătos, să-i ofere po­sibilitatea de a-şi adânci ve­de­­rea duhovnicească şi prin pro­pria sa contribuţie. Dacă în da­rul vederii trupeşti nu avuse­se nici un merit, în cel al vede­rii duhovniceşti era nevoie şi de e­fortul personal. Şi aceasta s-a re­zumat în curajul de a-L apă­ra şi a-L mărturisi pe Bine­fă­că­to­rul său. Rezultatul? A fost dat afară din sinagogă. A ră­mas singur, ruşinat în faţa iu­de­ilor, a rămas abandonat, al ni­mănui, înfruntând oprobriul con­temporanilor. Poate al istoriei? Nu! Acum reintră în scenă Hris­tos. Ştia exact când să-Şi fa­că simţită prezenţa. Acum era momentul să-l răsplăteas­că a doua oară. „Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dum­nezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu ti­ne, Acela este“ (Ioan, 9, 35-37). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu Se lasă dator niciodată. Ţi-am dă­ruit vederea trupească pentru că Mi-a fost milă de su­fe­rin­ţa ta, de singurătatea ta, dar ţi-am dat-o şi pe cea a sufle­tu­lui, pentru că ai crezut în Mi­ne şi pentru curajul tău de a Mă mărturisi înaintea adver­sa­­rilor Mei cu orice risc, înfruntând ruşinea, denigrarea, înjo­si­r­ea. Cât de adevărate par acum cuvintele Mântuitorului: „Tot cel ce Mă va mărturisi îna­­intea oamenilor şi Eu îl voi măr­turisi înaintea Tatălui Meu din Ceruri“. Dovada cre­din­ţei rezidă în gestul liturgic pe care orbul vindecat de Iisus îl face: „Cred, Doamne. Şi s-a în­chinat Lui“ (Ioan 9, 38). În­chi­na­rea nu este altceva decât dă­ru­irea totală în grija lui Dum­nezeu, şi atunci omul de­vi­ne o fiinţă liturgică prin exce­len­­ţă.

Credinţa, lumină pentru viaţă

Evanghelia citită azi la Sfân­ta Liturghie se adresează a­tât credincioşilor, cât şi sluji­to­­­rilor Sfintelor Altare ale bise­ri­cilor noastre. Atât unii, cât şi al­ţii avem nevoie nu doar de lu­mi­­na ochilor trupeşti, care este un mare dar primit de la Dum­nezeu fără nici un merit, ci mai cu seamă de vederea ochilor su­fle­­tului, care se dobândeşte în via­ţa aceasta şi se desăvârşeşte în­ cea viitoare. Atât unii, cât şi al­ţii se confruntă în postmo­der­ni­­tate cu întunericul necre­din­ţei, născător de discordie între oa­meni şi de război împotriva lui Dumnezeu. Datoria noas­tră, a celor care ne ostenim pentru a primi lumina sufletului prin credinţă, este de a-l lua ca mo­del în acest efort pe orbul din naştere vindecat de Iisus. E­xemplul lui rămâne paradig­ma­­tic pentru noi.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de orbirea sufle­teas­că pe care au avut-o iudeii, con­temporanii Mântuitorului şi să ne învrednicească a do­bân­di ve­derea duhovnicească, prin ca­re să putem deveni a­pos­toli şi mărturisitori ai lui Hris­tos Cel mort şi înviat, în lu­mea de azi, orbită de necre­dinţă, zi­când şi noi împreună cu cân­ta­rea: „Cine va spune pu­terile Ta­le, Hristoase, sau ci­ne va nu­mă­ra mulţimile mi­nu­nilor Ta­le? Că precum în do­uă firi Te-ai vă­zut pe pă­mânt pentru bu­nă­ta­tea Ta, în­do­ite tămăduiri ai dat celor bol­navi. Că nu numai ochii cei tru­peşti ai deschis, ai ce­lui orb din naştere, ci şi pe cei sufle­teşti. Pentru aceasta, Te-a măr­turisit pe Tine, Dumnezeu tăi­nuit în trup, Cel Care dă tu­­tu­­ror mare milă“. Amin!
Pr. prof. dr. Vasile Stanciu

loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.






TE-AR MAI PUTEA INTERESA