AcasăOPINIIEDITORIALUL ZILEI - Ţara ca o casă-vagon

EDITORIALUL ZILEI – Ţara ca o casă-vagon

spot_img

DISTRIBUIȚI

Recentele înregistrări din cazul Vlasov întăresc senzaţia că jaful, bunul plac şi cumetriile sunt singurele reguli funcţionale în România. Pui ochii pe o resursă şi mecanismul se pune în mişcare. Parlamentari, miniştri, lideri de partid, funcţionari – toată gaşca – intră în joc şi, cu peşcheş, cu promisiuni, cu multă influenţă, legile se schimbă din condei.

Nu e de mirare că, aflaţi la un pas de casa de bani, indivizii pun în joc totul pentru a dobândi uzufructul, iar fraierii (cetăţenii obişnuiţi) se simt jefuiţi şi dispreţuiţi. Urmează condamnarea generală şi publică a unei întregi clase politice, de-a valma. Nu e imposibil ca printre sutele de deputaţi şi senatori să se fi strecurat şi câţiva aiuriţi. Şi la fel de probabil ca, dintre acuzaţi, câţiva să-şi dovedească inocenţa. Însă, în iureşul general, nimeni nu mai pare dispus să-şi cumpănească vorbele şi argumentele. Dar noi nu trebuie să abandonăm spiritul critic şi nici să nu încercăm, încaţi de prejudecăţi şi resentimente, să analizăm cauzele profunde ale acestei scandaloase stări de fapt.

De la bun început, vă spun că, oricât ar deretica DNA, numărul infracţiunilor şi al suspecţilor depăşeşte fizic capacitatea vreunei instituţii de a stopa fenomenul. Infracţionalitatea de partid şi de stat e un fenomen de masă. Nu e suficientă Justiţie să stârpească acest flagel. Chit că el este prima cauză a instabilităţii economico-financiare, ghiuleaua de la gleznele României.

Aşa cum a fost reclădită după ’89, constituţional şi legislativ, ţara noastră seamănă cu o casă-vagon. Locuitorii ei sunt obligaţi, dacă vor să ajungă la baie, bucătărie sau ieşire, să treacă prin dormitoarele altora, deranjându-se reciproc. Mai mult, pentru nevoi esenţiale, locatarii trebuie să se tocmească, să angajeze lăcătuşi, zugravi, bucătari, să plătească bir, să pertracteze, să se căciulească. Viaţa, aşa cum a fost imaginată de legiuitor (şi iar mă apucă amocul când mă gândesc la Antonie Iorgovan), e sclava unei decizii politice, a unui lanţ de cauzalităţi artificiale. Puterea de decizie a politicului a depăşit limitele îngăduite, câtă vreme tot ce mişcă în administraţie şi economia de stat nu cunoaşte simpla decizie economică, ci numai pe a ei.

Câtă vreme resursele României stau la dispoziţia unui grup, nu ar trebui să ne mire că toate eforturile, toată inteligenţa (da, inteligenţă, căci e nevoie de ea să pui în mişcare atât amar de oameni) şi ingeniozitatea infractorilor au o ţintă atât de fixă. Nimeni nu (mai) vorbeşte de deconcentrate, paradisul rubedeniilor politice. Într-o ţară atât de săracă, e imoral şi indecent ca într-o companie de stat cu probleme să câştigi într-o lună cât toţi profesorii dintr-o şcoală, într-un an. De ce ne-am mira atunci că numărul pofticioşilor nu scade cu niciun chip?

A munci cinstit e o ruşine, a trăi o viaţă simplă, o dezonoare. Prin urmare, mă tem că ultimii trei ani de anchete şi rechizitorii nu servesc nici de lecţie, nici de sperietoare. Hoţii cei vechi vor face loc hoţilor noi, dacă legile nu vor fi schimbate fundamental. Şi, ca peştele să se împută bine la cap, funcţiile fundamentale ale statului român au fost, toate, arvunite politic. De la CCR, via CNA, până în ultimul postuleţ.

Ca să punem stavilă puhoiului, ar trebui să luăm din braţele politicului cutia cu maimuţe. Uşor de zis, greu de făcut. Ba nu, nu e greu. E imposibil.

Florin Iaru

loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.









TE-AR MAI PUTEA INTERESA