În discuţia declanşată de valul migrator ce loveşte Europa, apare în mod frecvent o comparaţie: imigranţii de acum sunt ca românii în anii ’90; drept urmare, nu am avea noi îndrituirea să-i judecăm acum pe cei ce îşi continuă marşul spre inima Europei pentru că şi ai noştri… Astfel, cu o asemenea istorie nefastă în spate, ar trebui să lăsăm să se audă doar vocea umaniştilor radicali. De ce nu pot fi comparaţi imigranţii veniţi din Orientul Mijlociu (nu doar din Siria) şi din nordul Africii cu emigranţii românii de dinainte şi de după 1989? Din cel puţin următoarele motive:
1. Românii care au emigrat în Occident înainte de 1989 nu au format lungi şiruri de migranţi. Câte cazuri de trecere frauduloasă a frontierei se înregistrau la graniţa vestică a României pe zi? Nu am acum la îndemână o situaţie exactă, dar ştiu că mai multe erau cazurile de „prinşi” decât cele de „scăpaţi” peste graniţă. Nicio ţară din Vest nu a fost asaltată de imigranţi români aşa cum sunt asaltate astăzi de cei ce vin din lumea musulmană.
2. Actualii imigranţi nu sunt neapărat refugiaţi şi nici neapărat imigranţi care să ceară azil politic aşa cum erau românii. În acest caz, nu este vorba de refugiaţi. Un refugiat caută cel mai apropiat loc în care este pace. De ce actualii imigranţi nu s-au oprit în prima ţară în care este pace? E mai bună pacea din Germania decât cea din Turcia? Dintre ţările europene, Germania este ţara în care alogenii sunt cel mai bine primiţi? De ce nu s-au oprit în Grecia, acolo unde curg valuri de drepturi fără mari eforturi? Era mai aproape de casă, mai aproape de acel acasă cultural.
3. Pacea e pace oriunde ar fi. Aaaa, condiţiile de trai sunt altele! Dar, ei pretind că nu sunt imigranţi economici, ci refugiaţi. Dar, refugiaţii sunt căutători de pace şi nu de comori. Refugiaţii îşi vor proprietăţile înapoi, sunt cu gândul la casele lor şi de aceea se opresc în cel mai apropiat loc cu pace, pentru a reveni uşor acasă atunci când trece pericolul.
Mă veţi întreba de ce emigranţii români ţinteau tot Germania sau Franţa. Pentru că până acolo erau tot state socialiste. Ei fugeau dintr-un lagăr comunist transfrontalier. În acest caz, apare întrebarea: există un lagăr comparabil cu cel comunist din care actualii imigranţi fug? Fug ei din lumea musulmană sau de un regim de teroare al fundamentaliştilor? Dacă fug doar de grupările musulmane, atunci ar fi trebuit să se oprească în ţările vecine în care acele grupări nu au puterea.
4. Emigranţii români nu s-au organizat în grupuri vindicative, ci au fost cazuri singulare, rezolvate individual. Ei nu au creat un fenomen precum cel la care asistăm azi, ci au curs spre Vest încet, în timp, fiind uşor integrabili de către gazde.
5.Emigranţii români nu cereau imperativ o anumită ţară, aşa cum urlă cei de azi prin gări, ci voiau una democratică. Un refugiat, atunci când ajunge în prima ţară cu pace, rămâne acolo fără a fi vindicativ. Or, aceşti imigranţi sunt vindicativi. E ca şi cum vine omul la uşa ta, cere să-l găzduieşti, accepţi în principiu (principiu de care el ştie să se folosească) şi constaţi în secunda următoare că, de fapt, el vrea să-l găzduieşti direct în patul conjugal.
Când ajungi pe tărâmul păcii şi al drepturilor, nu pui tu condiţii pentru că ai deja ceea ce ai vrut: pacea. Ai şi asistenţă medicală şi socială cum nu aveai acolo de unde ai plecat. Ce, au pus emigranţii noştri condiţii unde s-au dus? Aaaa, se va spune că au fost nişte imigranţi proşti, că nu au ştiut să ceară. Nu! Cei ce au plecat din România în perioada comunistă au vrut libertate, urmând ca prosperitatea să şi-o câştige prin munca lor.
6. Imigranţii de astăzi nu pot fi comparaţi nici cu românii de după 1989, fiindcă aceştia nu s-au dus spre Occident în hoarde, nu au forţat gardurile de sârmă ghimpată, ci au stat cuminţi la cozi pentru obţinerea permiselor de muncă.
7. Imigranţii de astăzi nu pot fi comparaţi nici cu cetăţenii români de astăzi, care circulă respectând legislaţia spaţiului Schengen. Or, imigranţii de astăzi trec ca prin brânză prin mult discutatele graniţe ale spaţiului Schengen, pe care românii încă nu au reuşit să le elimine, cetăţeni europeni fiind. Constat în discursul umaniştilor radicali, care fac apologia toleranţei, o violenţă surprinzătoare. Cer într-o manieră violentă calm, înţelegere şi echilibru. Când îi văd cum recurg la atacuri la persoană şi la jigniri, îmi aduc aminte o zicere a lui Cioran (citez din memorie): prefer să stau lângă un sceptic decât lângă o sfinţenie dezlănţuită.
Repet un lucru pe care l-am mai spus: sunt devastatoare imaginile cu copii morţi aduşi de apele mării. Dar ele sunt devastatoare ca şi imaginile cu copii care mor cu zile în spitalele din România. În ce ne batem? Fiecare comunitate îşi plânge morţii. Când e vorba de copii, e mai mult decât îngrozitor.
Dar de părinţi ce spuneţi? Ce protecţie le oferă ei copiilor lor plecând la mii de kilometri distanţă din prima ţară cu pace? Ce protecţie îi oferă copilului un imigrant care îl urcă într-o ambarcaţiune supraaglomerată sau şi-l pune demonstrativ pe linia ferată pentru a forţa mâna autorităţilor (cum am văzut într-o filmare)? De ce nu acuză umaniştii radicali iresponsabilitatea unor asemenea oameni? Şi imigranţii pot fi iresponsabili.
Sorin Bocancea
