EDITORIAL Pe vremea împuşcatului, toamna venea cu munca patriotică şi cu Ziua recoltei. Cu cât era situaţia mai grea, cu atât se îmboboşau discursurile şi creştea ciuda populaţiei. S-ar zice că, măcar în materie de discursuri, ne-am vindecat.
EDITORIAL Când se apucă vreun politician să dea gheme colorate pe gură, o dată crapă mâţele netului şi ai televiziunilor jucându-se cu dânsele.
Când se apucă şi un nemembru de partid să zică una (sinceră, din rărunchi sau din poigné – cum a fost Las Fierbinţiul dlui Pleşu), sfada e la fel de mare. În fine, când vine şi un neica Nimeni cu lanţ gros de aur sau vreo silicoana Miţa Biciclista să dea cu vorba-n fasole, barometrul opiniei publice dă în clocot.
Şi totuşi, de unde acest chef nesecat de tăiat firu-n patru şi de contrazis, de năclăit, de spurcat orice apare în spaţiul public? S-ar părea că oamenii s-au plictisit într-atât de propria existenţă, că singura ieşire din impas ar fi tocatul frunzelor la câini. Te şi întrebi: „Oamenii ăştia nu au ceva mai bun de făcut? Altceva de făcut? Ceva al lor, folositor, să rămână copiilor moştenire?“.
Departe de a fi „moralizator“, cu înalte şi intangibile criterii şi principii, articolul de azi vorbeşte despre un soi de lehamite zgomotoasă creată în interiorul populaţiei de discursuri, de politica economică şi de detaşamentele de isterie ideologică. Adică o minoritate învingătoare.
Îmi amintesc entuziasmul general al anului 1990. Când toată lumea era dispusă să facă, în sfârşit, ceva pentru ţara noastră. De puţine ori în istorie a existat un asemenea consens naţional. Poate în 1968, pe 21 august. Poate în 1918, la definitivarea României Mari. Poate în momentul câştigării independenţei, în 1878. E o şansă să participi la asemenea întâmplări magice. Brusc, în mintea individului copleşit de un cotidian nemilos, îşi face loc, cam înghesuit, ce-i drept, speranţa. Oamenii pun, pentru câteva zile, ceva mai presus de propria lor persoană. Entuziasmul nu durează mult, dar omul politic capabil să-l simtă şi să-l canalizeze are o lungă perioadă de pace şi prosperitate.
Din nefericire, ţara noastră a ratat, pe rând, şansele unei dezvoltări rapide. De cele mai multe ori, vinovatul a fost acelaşi ţap ispăşitor: poporul. Dacă admitem că şi hoţii, şi canaliile, şi incompetenţii, şi prostănacii fac parte din „popor“, atunci, da, poporul e vinovat. Dar asta e ca şi cum ai spune că, om fiind, sunt vinovat de toate crimele umanităţii. Or, asta e numai un sofism uşor de demontat. Iar jurisprudenţa şi bunul simţ ne lămuresc rapid. Nu există vinovăţii colective. Fiecare răspunde pentru ce a făcut. Punct. Din cauza înapoierii, românii se ceartă de dimineaţa până seara.
Aşadar – revenind la subiect – pentru că toamna se numără aleşii, va trebui să ne amintim şi să însemnăm pe răboj cine ce a făcut. El/ea, nu partidul. Nu ideologia. Prostii, matrapazlâcuri… S-a îngroşat şi îngrăşat pe perioada mandatului sau a postului? Ce a făcut acolo? A dormit? A numărat? A împărţit şi înmulţit? A tras sfori? A dat ceva înapoi societăţii care l-a delegat să ia decizii?
Dragostea sau ura faţă de un partid nu au ce căuta aici. Cine vrea să trăiască mai bine a doua zi după alegeri să facă bine să deschidă ochii. Poţi blama politica şi poţi fugi de vot. Din nefericire, tot de a doua zi, politica îţi va schimba viaţa. Iar dacă visezi cu ochii deschişi, trezeşte-te iute! Mâine va fi mai rău!
Florin Iaru
