EDITORIAL – “Închinare: Crăpa-le-ar Domnul, Principe, ficaţii/ Şi setea ogoi-le-ar cu venin,/ Căci n-au păreche-n lume blestemaţii:/ Crâşmarii care toarnă apă-n vin.”*

Are François Villon o baladă, scrisă parcă de Protecția Consumatorului, care oricărui băutor de vin îi merge direct la suflet. În trei strofe a câte 12 versuri cu rimă încrucișată, plus o închinare de 4 versuri, François Villon își imaginează pedepse crunte pentru crâșmarii care diluează vinul cu apă. E drept, “Ballade joyeuse des Taverniers” e scrisă în secolul XV, iar atunci vinul era una dintre substanțele vitale pentru bunul mers al societății. Mai ales al celei boeme prin care se învârtea poetul.

Au trecut de atunci, iată, șase secole. Adică 600 de ani, 219.000 de zile, 5.256.000 de ore, 315.360.000 de minute, 18.921.600.000 de secunde. Prioritățile sunt altele, chimia a evoluat. Nu ne mai preocupă dacă un crâșmar pune în vin apă. Ideea e că am fi fericiți dacă în vin s-ar găsi măcar urme firave de struguri. Apă în exces n-am vrea să găsim, însă, în altă parte. În substanțele biocide, de exemplu. În alea produse și vândute pe bani buni tuturor spitalelor din România de către o firmă – cât de patriotic ne înfiorăm acum – 100% românească.

Nu cred să existe cetățean român expus fie și tangențial informației care să nu cunoască scandalul Hexi Pharma. desigur, părerile sunt împărțite. Subiectul e complicat, are un aer de mega-conspirație în care joacă servicii, sisteme, bani negri, bani gri, sinuciși dubioși, responsabili din diverse instituții și mult mai mulți iresponsabili, fie ei bugetari sau privați.

Dar, deși subiectul e complicat, povestea este extrem de simplă: toate dovezile (și nu sunt puține) strânse până acum spun clar că Hexi Pharma turna mult prea multă apă în bidonașele de plastic la a căror simplă vedere infecțiile intraspitalicești ar fi trebuit să o ia la goană. Probabil pe asta s-a bazat și Condrea: după ani de zile în care a aprovizionat cu produsele sale cam toate spitalele și clinicile din țară, bacteriile și microbii ar fi trebuit să se sinucidă doar văzând etichetele.

Nu mai conta că, de fapt, înăuntru era apă 99%, în dauna substanțelor active. Orice bacterie cu olecuță de creier ar fi auzit că nu te joci cu produsele Hexi Pharma și, văzând că personalul unui spital folosește astfel de produse ar fi ales o moarte demnă, prin sinucidere, în locul unei morți lente și chinuitoare. Prin înecare, desigur, căci apa în exces asta poate face: să te înece, fie că ești om sau bacterie.

Prima încercare de mușamalizare a acestui caz a venit de la oamenii din sistemul medical, care au încercat să explice că, și diluate, substanțele de la Hexi Pharma erau eficiente. Adică își făceau treaba. Pentru că asta a testat sistemul în primul rând: eficiența. Cică în multe cazuri substanțele, chiar diluate, erau oarecum eficiente.

Numai că frauda nu în eficiență sau în lipsa acesteia consta. Ci în falsificarea flagrantă a compoziției substanțelor biocide. Dacă în recipienții de plastic cu eticheta Hexi Pharma substanța activă era de 10, 50, 100 de ori mai puțină decât pe etichetă, asta e fraudă. Cât de eficientă poate fi o astfel de substanță generos diluată? Nu prea putem ști. Dar știm că eficiența financiară era maximă. Dacă vinzi la preț de întreg o chestie diluată de 10,50, 100 de ori, profitul e mult mai concentrat decât dacă ai respecta rețeta pe baza căreia ai câștigat licitația sau încredințarea directă.

Imaginați-vă că mergeți la un dealer auto să vă cumpărați o mașină. Alegeți pentru ea un motor cu patru cilindri. Când luați mașina, după ce ați plătit-o, constatați, mergând la service, că doar doi cilindri funcționează. Ceilalți fuseseră făcuți din gheață și s-au topit după doi-trei kilometri. Dar nu e o problemă, vă spune vânzătorul mașinii. S-a efectuat un test de eficiență, iar mașina se află în limitele legale prevăzute de reglementările UE. Adică funcționează. Mda, e drept, nu are același număr de cai putere ca pe etichetă, dar vă duce din punctul A în punctul B? Deci e eficientă, asta e tot ce contează.

Procurorul General al României, Augustin Lazăr, a ieșit marți și a lăsat de înțeles că nu e aproape nimic în neregulă cu biocidele de la Hexi Pharma. Că testele de eficiență au și rezultate negative, dar și rezultate pozitive. Adică da, mai mor oameni din cauza infecțiilor nosocomiale din spitale, dar mai și supraviețuiesc. Asta e, dacă ai zile, ai.

Traian Băsescu, Eugen Nicolăescu și Mircea Badea exultă. Tolontan trebuie băgat la pârnaie, pentru că a dus la distrugerea unei companii românești. Ca și în cazul Lactate Brădet, îngropat cu onoruri judiciare, și în cazul Hexi Pharma se pregătește punerea mușamalei pe țambal. Au murit oameni din cazua bacteriei e-coli din produsele Lacatate Brădet? Au murit. Au murit oameni din cauza infecțiilor nesocomiale, pentru că substanțele diluate ale Hexi Pharma nu eliminau aceste infecții? Au murit. Ei, și? Asta se întâmplă cu oamenii, mai și mor. Dar firmele, mai ales cele românești, trebuie să trăiescă veșnic. Nu contează că mint, înșeală, fură, mituiesc, fac evaziune fiscală. sunt firme românești și trebuie să trăiască, orice s-ar întâmpla.

Prin ieșirea de marți, care a dat apă la moară tuturor apărătorilor din oficiu al hoților, escrocilor, iresponsabililor și criminalilor, Augustin Lazăr, din nefericire Procuror General al României, se apropie de crâșmarii lui Villon. Doar că el nu botează vinul, ci adevărul și încrederea noastră în justiție.

Pedeapsa tot Villon le-ar găsi-o, dacă ar scrie în zilele astea: Şi zece gâzi, de vii să mi-i jupoaie,/ Să-i târâim după tramvai, legați de păr,/ Sirepi să-i rupă, face-i-ar gunoaie,/ Pe procurorii care toarnă apă-n adevăr!

*François Villon – “Ballade joyeuse des Taverniers”, în traducerea lui Romulus Vulpescu

Patrick André de Hillerin