Într-un interviu realizat cu puțin timp înainte de moarte, regretatul istoric Florin Constantiniu definea actuala clasă politică prin trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României. Academicianul mai adăuga că, fiind lipsită de expertiză, avidă de căpătuială și sigură de impunitate, s-a aruncat asupra țării cu un singur gând – să se îmbogățească – , jefuind-o cum nici huliții fanarioți n-au făcut-o.

Nu am cum să-l contrazic pe distinsul istoric, n-aș vrea și nici n-aș avea argumente viabile, atâta vreme cât se vede și de pe Lună cum românul de rând se zbate în dificultăți, deznădejde și mizerie, în vreme ce clasa politică și cei din jurul ei prosperă ca-n povești. De 26 de ani se spune că atunci când mergem la urne alegem răul cel mai mic, conștienți fiind că și acela este rău.

Procedând așa, am reușit să uniformizăm clasa politică, ajungând  astăzi să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă mai au rost alegerile atâta vreme cât interesul public nu mai există, iar aleșilor nu le mai pasă de nimic în afară de interesele personale. Pentru ei nu mai există nici măcar interesul de partid, din moment ce termenul de traseist a ajuns să fie înlocuit cu cel de navetist politic.

De ce am ajuns aici? E greu de dat un răspuns. Categoric, Parlamentul este o instituție fundamentală și indispensabilă democrației. Dar cine sunt oamenii trimiși acolo, sunt ei cu adevărat reprezentativi pentru populație? De un sfert de veac oamenii de valoare au făcut pasul înapoi, nu se bagă și nu se lasă amestecați în murdăria fără margini din politica noastră. Așa rămân în competiția electorală doar cei mai răi, cei care vorbesc așa cum gândesc, care disprețuiesc valoarea de care sunt totalmente străini, care nu pun bază pe principii sau pe lege.

E an electoral și fiecare parlamentar obișnuiește să-și facă bilanțul mandatului, să-l prezinte spre validare alegătorilor. Pierdere de vreme. De două decenii și jumătate auzim aceleași răspunsuri legate de numărul de interpelări, de întrebări adresate guvernanților, de inițiative legislative și tot felul de intervenții în favoarea unor proiecte din comunitățile lor. La ce și cui folosesc toate drăcoveniile astea, nimeni nu știe. Să luăm câteva exemple.

S-au împlinit 15 ani de când a fost lansată pe piață povestea drumului rapid Baia Mare – Vaja, atât de prezentă în toate campaniile electorale, dar proiectul stă și astăzi în mapele de prezentare, iar în teren nu s-a bătut nici măcar un țăruș. Sunt minciuni sfruntate propagate cu tupeu maxim de către întreaga clasă politică maramureșeană, dar vraja basmului e departe de a se risipi.

Senatorul Liviu Titus Pașca, bunăoară, ne spune că a făcut lobby pentru drum în mandatul său, dar n-a rezolvat nimic pentru că nu sunt bani, iar soluția ar fi să se găsească un investitor privat. Pentru asta, prietene Titus, sincer îți spun, nu meritai să stai trei mandate în Senat, soluția o putea da și gânditorul Simi Marcovici.

Un alt senator, Sorin Bota, vrea să mai scoată niște voturi din poveste, motiv pentru care a făcut o adunare la Seini, unde a ales varianta podului peste Someș care urmează să se construiască, cel mai probabil, în mileniul IV. Pentru că niciunul dintre actualii pământeni nu vor putea fi martori la inaugurare, vă spun că ”din trei variante expuse, a fost aleasă varianta numărul doi, pod metalic cu arc, o investiție estimată la trei milioane de euro”. Un fleac, desigur, perfect fezabil și realizabil într-un termen scurt-mediu, ne asigură Bota.

Tunelul pe sub Gutâi e o aspirație mai veche decât drumul expres, așa că deja îl putem trece în categoria legendelor. După atâta vreme, proiectul a ajuns să fie catalogat drept o fantasmagorie, așa cum o face senatorul Pașca. Dar asta nu-i va împiedica pe viitorii aspiranți la parlament să-l prezinte alegătorilor ca o investiție sigură, ce se va realiza imediat după ce ei se vor așeza cuminți în scaunele din cele două Camere. La fel se vor petrece lucrurile și cu podul peste Tisa de la Sighetu Marmației, care ar fi trebuit să fie dat deja în folosință, conform promisiunilor făcute de aceiași mincinoși.

Vor fi readuse în actualitate și alte subiecte vechi, nerezolvate, despre care se va spune că de data asta au soluții. Va fi floare la ureche construcția drumului de legătură la autostrada Transilvania, a podul de la Ulmeni, interzicerea tehnologiilor cu cianuri din minerit, eradicarea sărăciei și șomajului, reîmpădurirea terenurilor forestiere, refacerea infrastructurii rutiere și feroviare, înființarea locurilor de muncă și câte și mai câte.

De mai multă vreme, luatul parlamentarilor la țintă a devenit sport național. E adevărat, la fel cum e și faptul că aleșii neamului sunt cei mai huliți dintre politicieni. Tot românul se simte îndreptățit să spună despre cel ajuns parlamentar că este hoț, prost, corupt, vândut, cretin, mincinos, incult, autor de legi doar din interes, că are salariu nesimțit și și-a votat pensie din aceeași categorie.

Toate astea se știu, le vedem și auzim zilnic. Asistăm parcă la o competiție națională, o întrecere care are scopul de-a dărâma o instituție fundamentală a democrației. Că nu-i bine, e adevărat. Din păcate, vindecarea pare a fi departe.

Atâta vreme cât partidele politice nu se vor schimba și moderniza cu adevărat și vor continua să impună alegătorilor aceleași triste și jalnice figuri, percepția cetățenilor față de parlamentari și instituție nu se va modifica.

Grigore Ciascai