De 2.000 de ani condamnarea și răstignirea lui Iisus ne găsesc în stări diferite, cu sentimente și gânduri care uneori ne impresionează, alteori ne lasă indiferenți. Dar, de fiecare dată ne întrebăm de ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu.

Religia creștină ne spune că jertfa sa a dat o altă valoare vieții și sufletului omului, iar învierea îi dăruiește un înțeles și un sens, o oportunitate de a o lua de la capăt, indiferent de împrejurări.

Strict istoric însă, Iisus a fost condamnat la moarte pentru că a îndrăznit să critice conducerea  Templului, vorbind despre hoțiile din administrație, făcându-i bandiți pe aristocrați și lingăi pe cărturari, atacând modul în care era condus poporul ales. Pentru stăpânire, Iisus era un pericol iminent după ce a dat de pământ cu statutul, a profețit distrugerea Templului și sfârșitul credinței false, care nu mai avea nicio legătură cu Dumnezeu. Ca să-și crească popularitatea și influența asupra ucenicilor și a cetățenilor, s-a apucat să facă minuni, inclusiv să învie pe cineva din morți.

Practic, Iisus era un răzvrătit incontrolabil, nu respecta legile, agita mulțimile, tulbura ordinea publică, iar aristocrația locală se temea că în orice moment le-ar putea oferi romanilor un motiv ca să intervină în Ierusalim și să schimbe conducerea. Iisus propovăduia nonviolența, interpretând iudaismul așa cum nu putea fi pe placul conducătorilor, deși de mai multe ori a spus că vrea să împlinească religia străbună, nicidecum să o desființeze. Adică să ducă iudaismul până dincolo de limită. Aici putem vorbi despre un paradox. Iisus era perceput ca un pericol nu pentru că voia să distrugă legea evreilor, ci pentru că dorea să trăiască cu adevărat după preceptele ei.

Or, mai marii evreilor făcuseră o sumedenie de compromisuri militare, economice și politice cu stăpânitorii romani de-a lungul vremii, încălcând legea străbună. Iisus le-a reproșat și demonstrat fățărnicia. Și o făcea un om căreia nu-i păsa de moarte, spunând că e gata să moară, care nu putea fi alungat din Templu pentru că nici măcar n-a vrut să intre acolo, care în întreaga lui viață a promovat nonviolența, dragostea, dreptatea, și s-a situat de partea celor slabi, săraci, suferinzi.

Până la urmă dilematicul Pilat l-a condamnat la moarte. Șirul evenimentelor este cunoscut. După o vreme, apostolii săi au început să-i răspândească învățăturile. Vestea bună a fost dusă din aproape în aproape oricui dorea să asculte, indiferent dacă erau sclavi, împărați, dregători, oameni liberi, evrei sau alte seminții. Cu trudă și sacrificii enorme urmașii lui Iisus s-au făcut înțeleși de către tot mai mulți oameni, sporind continuu numărul creștinilor. Pedepsele stăpânitorilor romani erau de o barbarie ieșită din comun, istoria Bisericii timpurii fiind plină de martiri. Oamenii continuau să facă ceea ce făcuse învățătorul lor, adică se opuneau sistemului politic și economic al vremii. În cele din urmă au reușit să schimbe lumea din temelii.

A fost momentul în care împăratul Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism și a acordat privilegii și puteri nebănuite Bisericii. Dar, odată cu oficializarea creștinismului ca religie în imperiu, s-a produs marea ruptură dintre noua instituție și principiile celui care i-a făcut posibilă apariția. Treptat, Biserica s-a transformat într-o forță de temut, conducătorii ei și-au făcut loc cu coatele la masa bogaților, au început să umble după favoruri, onoruri și privilegii, au provocat conflicte armate în toate zonele lumii, au sprijinit regimuri politice tiranice, au pus în funcțiune adevărate mașinării de făcut bani. Într-un cuvânt, Biserica s-a rupt total de principiile fondatorului său.

Scârbiți și neîmpăcați cu realitățile trăite și văzute, cei care au continuat să creadă în faptele și învățăturile lui Iisus, s-au refugiat în locuri greu accesibile, departe de lume, devenind călugări pe la mănăstiri sau sihaștrii rupți de societate. Dintre aceștia s-au ridicat înțelepții și sfinții, erudiții care au lucrat pe textele creștine străvechi, le-au descifrat și tradus în toate limbile pământului.

Aceștia sunt cei care i-au ascuns de-a lungul istoriei pe evreii persecutați și prigoniți de Biserică, care au ajutat popoarele asuprite să scape de sub dominația exploatatorilor, care au organizat mitinguri de amploare și demonstrații pentru a arăta că oamenii nu trebuie diferențiați după culoarea pielii, care au vindecat comunități suferinde de lepră, malarie, ciumă, foamete, frig, întuneric, sărăcie.

Aceștia sunt cei care pun preț pe viața Mântuitorului, trăind și acționând în spiritul ei. Sunt milioane de astfel de oameni adevărați, care însă nu au loc în istoria milenară a bisericii de atâtea concilii, cruciade, edicte, sinoade, erezii, papi, patriarhi, predicatori, cardinali sau mitropoliți. Din lecția predată de Marele Învățător ar trebui să înțelegem cât de important este să ne numărăm și să ne regăsim cât mai mulți dintre noi printre acești oameni minunați.

Faptul că Iisus a murit pe cruce este, până la urmă, un eveniment istoric banal printre întâmplările vremii. Dar, pentru că cel care a murit astfel era fiul lui Dumnezeu și a înviat a treia zi, asta devine subiectul unei revelații profunde. Astfel putem spune despre creștinism că a început cu Învierea, acolo unde multe alte religii se termină.

Grigore Ciascai