De câteva săptămâni aud numai de Cristi Borcea și de copii. Ai lui și cei luați de statul norvegian. De taurul comunal Borcea nu am de gând să scriu lucruri serioase, așa că voi fi avocatul diavolului în cazul copiilor pe care statul norvegian i-a luat de la părinți și i-a plasat în alte familii. Am o fată care locuiește de vreo patru ani în Danemarca, am fost și eu de două ori acolo și am avut sute de discuții în legătură cu mentalitatea nordicilor.

Lucruri care m-au intrigat într-o primă fază am ajuns să le consider normale după ce mi-au fost explicate. Dau exemplu iarba tunsă și frunzele neadunate de prin parcuri, pe care eu le consideram mizerie și ei îngrășământ pentru sol. Nu am văzut picior de cerșetor tuciuriu prin Aarhus și am aflat că au ajuns românașii noștri balaoacheși și pe-acolo, s-au pus pe cerșit și a doua zi erau deja scoși din țară. Există polițiști în uniformă, polițiști civili și populație ce dă dovadă de spirit civic. Nimeni nu este considerat turnător dacă denunță pe cineva care face lucruri ce contravin legii. Iar legea se aplică, indiferent cine este cel care greșește.

În Norvegia există, din câte am aflat, legi aspre cu privire la protecția copiilor. Din câte am citit, ei nu își mai bat nici măcar câinii de prin secolul XIX. Copiii de șase ani au deja dreptul să le fie luată în seamă părerea, chiar cu maximă atenție (acest lucru fiind precizat în lege!), iar de la 12 ani interesele copiilor primează. După ce au împlinit 15 ani, copiii își pot da în judecată părinții. În aceste condiții nici nu poate fi vorba de corecții fizice aplicate copiilor care ies din vorba părinților, care nu au dreptul nici măcar să ridice tonul la copiii lor.

Nu știu ce a stat la baza promulgării acestei legi, nici nu mă interesează, important este că ea există și se aplică. Mai mult, este și acea instituție Barnevernet (Protecția Copilului), incriminată de români după ce a fost popularizat cazul Bodnariu.

Sunt câteva semne de întrebare legate de acest caz. Tatăl a recunoscut că știe că nu are voie să își bată copiii, dar au fost cazuri în care a acționat astfel pentru a-i disciplina. Adică tu știi că nu ai voie să îi bați, știi că legea e aspră și se aplică, dar îți bați copiii?
Părinții sunt supărați că s-a ținut cont de spusele copiilor, în condițiile în care legea spune că acestea se pun pe primul plan. Apoi că diriginta a anunțat autoritățile despre cele aflate de la copii. Am citit declarația dată de un român, director de grădiniță în Norvegia, care spune că există chiar o obligație a cadrelor didactice să raporteze tot ce consideră ele că nu este în concordanță cu legea.

Spune românul nostru că cei de la Barnevernet dau dovadă de prea mult zel, de multe ori, motivele pentru care sunt luați copiii fiind de multe ori puerile. O fi așa, nu zic nu, dar mă gândesc că ei pun răul înainte. Dacă un copil spune că e bătut de părinți, se desfășoară două anchete, în paralel, una a poliției și cealaltă a celor de la Protecția Copilului. Până la soluționarea cazului, copilul este luat de la părinți. Există o logică și în măsura asta: acel mediu este considerat periculos pentru copil și se ia în calcul posibilitatea ca acelui copil să i se întâmple ceva mult mai rău după ce părintele află că el a spus ce se întâmplă în casă.

Directorul de grădiniță spune că există calea justiției pentru recuperarea copiilor, iar justiția își face datoria. Mărturie stau sutele de cazuri pe care sistemul le-a pierdut. Dar, cred eu, mai bine să se dovedească că nu au avut dreptate în sute de cazuri decât să nu acționeze într-un caz în care aveau motiv s-o facă.

Merg mai departe, la familia de maramureșeni cărora le-au fost luați copiii. Vin și ei acum, la patru ani după ce s-a întâmplat asta, și vorbesc despre situația lor. Nu știu dacă au acționat și înainte, dar mă miră atitudinea lor. Locuiesc mai departe într-un stat ale cărui legi nu le convin. Adică acel stat intră cu bocancii în familia ta, îți ia copiii, dar tu stai mai departe acolo? Asta înseamnă că, trăgând linie, beneficiile sunt mai mari decât nemulțumirile. Sau că spui una, dar, de fapt, îți dai seama că statul a avut dreptate și când ți-a luat copiii.

O altă româncă, stabilită în Norvegia de 20 de ani, spune însă că se ajunge la astfel de situații doar în cazuri grave. Și, după cum spuneam îna­inte, acolo se ține cont de ce spun martorii. În România, statistic vorbind, 63% dintre părinți își bat copiii. Unii dintre ei fac asta chiar și pe stradă, fără ca acest lucru să stârnească interesul cuiva. Lumea trece nepăsătoare, știind că asta este mentalitatea noastră. Nu degeaba se spune că bătaia e ruptă din rai. Mai mult, numărul abuzurilor sesizate de copii și nebăgate în seamă a ajuns la 70.000 în 2015, în vreme ce crește numărul abuzurilor sexuale asupra copiilor, dublându-se anul trecut în comparație cu 2014. La norvegieni nu e așa…

Există o diferență de atitudine de la țară la țară. Am văzut, de exemplu, copii de grădiniță care se jucau în Danemarca pe afară, în condițiile în care era o vreme de nu-ți venea să scoți afară din casă nici câinele. Acolo se consideră că acest lucru este normal și ei se călesc. Am văzut o declarație de-a Narcisei Suciu despre situația copiilor din Finlanda și am văzut un reportaj pe această temă. Acolo copiii sunt lăsați cât mai mult timp singuri, pentru a-și forma personalitatea și a învăța să acționeze când apar situații neprevăzute. În Norvegia formarea personalității se face, după cum se vede, prin stabilirea unui rol al copilului în familie încă de la vârste fragede. Fiecare țară, fiecare națiune are legile și mentalitatea ei. Spre deosebire de alte țări, în Norvegia legea funcționează. Iar tu, ca individ care vrei să te stabilești acolo, ești obligat să respecți acea lege. Îmi spunea un nepot care a plecat în 1998 în SUA că primul lucru pe care l-a învățat acolo a fost că nu schimbă el sau altcineva Statele Unite. ”Ori te adaptezi, ori pleci”, a tras el concluzia.

De lucrul ăsta trebuie să țină cont și românii care pleacă în altă țară. Să se gândească la vecinii care îi obligau să se descalțe când le intrau în apartament sau nu îi lăsau să fumeze, lucruri pe care le respectau dacă voiau să rămână în apartamentele lor. Ar trebui să considere țările în care intră drept niște apartamente mai mari, unde sunt obligați să respecte regulile impuse dacă vor să fie primiți înăuntru…

Ioan Buda-Țețu