DUMINICA A 4-A DUPĂ RUSALII „În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.” (Matei 8, 5-13)

Pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie în Duminica a 4-a după Rusalii reprezintă o lecţie de credinţă autentică, venită, surprinzător, din partea unui „păgân”, faţă de care Mântuitorul nu-şi ascunde admiraţia, zicând: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” Iar lecţia de credinţă a sutaşului are menirea de a întări însăşi credinţa noastră, acum, într-o vreme şi într-o lume în care bântuie atâta necredinţă…

Credinţa – virtute şi condiţie a mântuirii

În predici şi cateheze, dar şi la diverse emisiuni radio-tv, se vorbeşte frecvent despre credinţă şi este minunat că se întâmplă aşa. De ce? Pentru că fără credinţă (dimpreună cu faptele bune) nimeni nu se poate mântui. Să ne amintim că Mântuitorul a rostit adesea: „Credinţa ta te-a mântuit!”, ca de pildă atunci când s-a adresat femeii cu scurgere de sânge (Luca 8, 48). Sau, cât se poate de explicit, când a spus: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi!” (Marcu16, 16).

De aceea, în cele ce urmează, vom pomeni câteva dintre învăţăturile ortodoxe cu privire la credinţă, la însuşirile ei, dar şi la păcatele care-i sunt potrivnice.

Mai întâi, cum definim credinţa? Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Avem, însă, şi alte definiţii, între care a unuia dintre cei mai iubiţi poeţi români, George Coşbuc: „Credinţa-n zilele de-apoi/E singura tărie-n noi/Că multe-s tari, cum credem noi/Şi mâine nu-s!”(Moartea lui Fulger).

Să ne amintim, apoi, că credinţa este una din cele trei virtuţi teologale (alături de nădejde şi dragoste) şi că este cel mai înalt mijloc de cunoaştere a învăţăturilor despre Dumnezeu şi despre Împărăţia Sa. Ea vine în sprijinul raţiunii, care nu poate înţelege singură cele supranaturale. Câtă dreptate avea, în acest sens, astrofizicianul Eugeniu Toma când a mărturisit într-o conferinţă duhovnicească ţinută în Bucureşti, prin anii ’90-91: „Ştiinţa ne ajută să urcăm treptele cunoaşterii la o înălţime uimitoare. La un moment dat, însă, cunoaşterea ştiinţifică este nevoită să se oprească, iar mai departe vedem cu ochii credinţei cât de minunată este creaţia lui Dumnezeu!” Însă, pentru a fi autentică, credinţa trebuie să fie tare, statornică şi să se adeverească prin fapte. Cu deosebire, faptele îi certifică valoarea, pentru că, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Iacov în epistola sa, „credinţa fără fapte moartă este” (2, 26).

Păcatele împotriva fidelităţii îi strică frumusețea

Una dintre întruchipările credinţei autentice este fidelitatea (credincioşia): faţă de Dumnezeu, faţă de Biserica Sa, faţă de Patrie şi tradiţiile noastre sfinte, faţă de familie, faţă de locul de muncă. Vorbind despre „fidelitate”, ne amintim cu admiraţie, dar şi cu oarecare umor, şi de cazul savantului George G. Antonescu (1882-1953), profesor de pedagogie la Universitatea din Bucureşti, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut România, care a predat o vreme şi la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul” din Capitală. Mărturisitor curajos al credinţei în vremea când comunismul ateist începea să se instaleze la noi, în anul 1948 a fost înlăturat din Universitate, sub acuzaţia de… fideism (!), acuzaţie care, dimpotrivă, reprezintă un motiv de cinste pentru el. Fideismul, practic, este un concept potrivit căruia se dă prioritate credinței religioase față de știință, ori le aşază pe același plan. Posibil ca acuzatorii să nici nu fi ştiut că latinescul fides,ei înseamnă, de fapt, credinţă.

Iar dintre păcatele cele mai grave împotriva credinţei amintim: erezia – susţinerea învăţăturilor greşite. De exemplu, că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci numai Om; apostazia – lepădarea credinţei, ateismul; schisma – abatere de la disciplina Bisericii. Ca, de pildă, a celor care ţin calendarul „pe vechi”; superstiţiile – idei deşarte, moştenite din păgânism; ocultismul – credinţa în vrăjitorii, magie, spiritism,; fanatismul religios – ura şi intoleranţa faţă de alte religii. Tot în sfera acestor păcate intră yoga, reiki, radiestezia, bioenergia, dimpreună cu toate aşa-numitele „alternative spirituale”.

Credinţa „în” Dumnezeu sau credinţa „lui” Dumnezeu?

Părintele Galeriu atrăgea atenţia, în orele de curs din vremea studenţiei noastre, dar şi în predicile rostite la Biserica „Sfântul Silvestru”, că textul legat de credinţă din Evanghelia după Marcu, capitolul 11, versetul 22, nu trebuie tradus „aveţi credinţă în Dumnezeu”, cum apare în multe din ediţiile româneşti ale Sfintei Scripturi, ci „aveţi credinţa lui Dumnezeu”, aşa cum întâlnim în Biblia de la 1688, dar şi în Noul Testament de la Bălgrad (1648). Drept argument, părintele Galeriu invoca expresiile în greacă şi latină: …ἔχετε πίστιν Θεοῦ (N. T. gr.) / …habete fidem Dei (Vulgata). Vedeţi, spunea părintele, în ambele expresii e vorba de genitiv: Θεοῦ şi Dei. Nu e greşit, desigur, sub aspect dogmatic să spunem „avem credinţă în Dumnezeu”, aşa cum vorbim în mod curent, dar socotim, continua părintele, că nu întâmplător în textele originale apare credinţa lui Dumnezeu, deoarece credinţa noastră nu trebuie să fie asemănătoare firii omeneşti, adesea nestatornică, slabă, oscilantă, ci trebuie să se asemene cu a lui Dumnezeu, statornică şi desăvârşită, după cum găsim mărturii în Scriptură, ca de pildă: „Să ştii dar că Domnul Dumnezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, Care păzeşte legământul Său…” (Deut.7, 9); sau: „Credincios este Dumnezeu şi nu este întru El nedreptate” (Deut.32, 4); sau: „Credincios este Dumnezeu, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru…” (ICorinteni1, 9).

Această credinţă a avut-o, iată, sutaşul din Evanghelia de azi: a lui Dumnezeu – Hristos, în Care el, ostaş smerit, a recunoscut puterea desăvârşită, recunoscând implicit zădărnicia şi neputinţa zeităţilor romane la care se închinau conaţionalii săi.

Credinţa lui Dumnezeu a avut-o şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, pomenit astăzi în calendarul nostru, dovedită prin ctitorirea atâtor biserici şi mănăstiri, dar şi prin faptul că a fost un vajnic apărător al creştinătăţii, fiind numit, pe bună dreptate, „adevărat atlet al credinţei creştine”, de însuşi Papa de la Roma (Sixt al IV-lea).

Aşadar, minunata lecţie de credinţă a sutaşului, dar şi a Sfântului nostru Voievod Ştefan, izvorâtă din credinţa lui Hristos, să ne fie pildă tuturor, în toate zilele vieţii noastre.

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon