AcasăslolvaciaDRUMURI ȘI GÂNDURI - Patru zile în Dublin

DRUMURI ȘI GÂNDURI – Patru zile în Dublin

spot_img

DISTRIBUIȚI

Printre obiectivele turistice pe care nu ai voie să le ratezi în Dublin se află și Trinity College (Colegiul Sfintei Treimi), cea mai veche universitate din Irlanda. A fost fondată în 1592, după modelul universităţilor Oxford și Cambridge, la iniţiativa Reginei Elisabeta I, intenţia fiind de consolidare a monarhiei britanice în Irlanda.

Iniţial, era amplasată în afara zidurilor orașului și multă vreme a fost percepută ca o instituţie protestantă. Din această cauză studenţii romano-catolici au primit permisiunea să urmeze cursurile universităţii abia după două secole de la fondarea ei (1793), alte restricţii fiind înlăturate după încă un secol (1873). Practic, Biserica Catolică a interzis credincioșilor săi să se înscrie la Trinity College, fără permisiunea episcopului, până în 1970. Femeile au primit permisiunea să fie admise cu drepturi depline abia în 1904.

Astăzi colegiul este situat aproape de centrul capitaliei irlandeze și se întinde pe o suprafaţă de 190.000 de metri pătraţi. Centrul universitar de acum cuprinde circa o sută de specializări care funcţionează în peste 60 de clădiri.

A plouat cu găleata în ziua (2 octombrie 2014) când am mers la colegiu. A fost imposibil să găsim un loc de parcare prin apropiere, așa că am fost nevoiţi să folosim parcarea supraterană, dar am găsit un loc liber abia la etajul VI, ultimul. Pentru prima dată am parcat practic pe acoperișul unui bloc care era și cel mai înalt din zonă. Să nu uit de preţul parcării (dar cum aș putea!), cel mai mare pe care l-am întâlnit vreodată – 4 euro pe oră! Apoi prin ploaie, pe lângă Banca Irlandei, până la colegiu. Sincer să fiu, am fost atras mai mult de celebra bibliotecă veche a colegiului, care are în patrimoniu una dintre cele mai importante cărţi din lume, Book of Kells (Cartea din Kells).

Biblioteca veche a fost construită în 1712. Situată în prima curte interioară a colegiului, deţine o mare colecţie de cărţi vechi, manuscrise și peste 500.000 de hărţi. Adunate cărţile vechi cu cele aflate în biblioteca nouă, acestea însumează peste cinci milioane de volume! Biblioteca beneficiază de un regim juridic aparte, fiind depozit legal pentru Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Acest statut îi dă dreptul să primească câte un exemplar gratuit din orice carte tipărită în cele două state, ceea ce înseamnă că anual fondul se îmbogăţește cu circa 100.000 de volume. În faţa bibliotecii noi e amplasată o splendidă operă de artă, intitulată Sfera, realizată de artistul Arnaldo Pomodoro.

Intrarea și vizitarea colegiului este liberă. Dar, ca să vezi biblioteca veche, trebuie să plătești cinci euro. Ne-am luat bilete pe Internet în dimineaţa acelei zile, așa că nu am mai stat la coadă. În hol se primesc informaţii despre ce se găsește în bibliotecă, sunt prezentate tot felul de manuscrise, hărţi, rarităţi. La loc de cinste este expusă într-o cutie de sticlă Book of Kells, o carte religioasă scrisă în limba latină în jurul anului 800 era noastră, care cuprinde cele patru Evanghelii ale Noului Testament, bogat ilustrate. Ea reprezintă culmea artei manuscriselor după Evanghelii, realizate în Britania pre-normandă. Cartea din Kells mai este cunoscută sub numele de Cartea lui Columba, fiind scrisă și desenată de călugării celţi.

Numele provine de la mănăstirea din Kells, regiunea Meath din Irlanda, unde a fost păstrată aproximativ între secolul al XI-lea și secolul al XVII-lea. A rămas acolo atunci când abația a fost dizolvată, în cursul secolului al XII-lea și transformată în biserică parohială. În anul 1654, cartea a fost mutată la Dublin pentru a fi protejată de cavaleria lui Olliwer Cromwell care a fost cazată în biserică. În 1661, cartea a fost dusă la Trinity College din Dublin, unde a și rămas.

Nu se cunosc cu exactitate locurile în care a fost realizată cartea, dar legenda spune că a fost începută în timpul Sfântului Columba în secolul al VI-lea. Pe baza dovezilor paleografice, se pare că manuscrisul a fost realizat după moartea Sfântului Columba, ceea ce contrazice tradiția. Printre teoriile legate de realizarea acesteia este și aceea conform căreia cartea a fost începută în Scoția, probabil la Mănăstirea din Iona, și apoi adusă în Abația din Kells atunci când călugării din Iona s-au mutat în Kells pentru a scăpa de năvălirile vikingilor.

Cartea conține textele integrale ale Evangheliilor după Marcu, Luca și Matei, iar cea a lui Ioan se oprește la 17, 13. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu paginile lipsă din Ioan, precum și cu părțile de început ale cărții. Cel mai probabil ele au fost pierdute atunci când cartea a fost dată dispărută în secolul al XI-lea.

Textul cărții este însoțit de pagini întregi cu desene artistice într-o gamă variată de culori. Sunt prezente numeroase ilustrații, inclusiv icoane în miniatură. Fiecare pagină este acoperită cu ilustrații, iar cuvântul de început al fiecărei Evanghelii este decorat din abundență, adeseori în așa fel încât textul este aproape ininteligibil. De asemenea, cartea conține multe greșeli necorectate și discontinuități în curgerea textului, astfel încât să fie evitată deteriorarea aspectului artistic al paginilor.

Cartea nu reprezintă o simplă transcriere a Evangheliilor, în ea fiind combinate elementele clasice creștine cu simboluri celtice și irlandeze, și au fost adăugate ilustraţii geometrice, florale, zoomorfe, care îi dau un plus de eleganţă și culoare. Pigmenţii folosiţi sunt naturali, unii dintre ei inexistenţi pe insulă, ceea ce presupune că au fost aduși din întreaga lume. În carte se află un tablou ce o înfăţișează pe Fecioara Maria cu Pruncul, care reprezintă cea mai veche ilustraţie a lor dintr-un manuscris realizat în Europa Occidentală. Astăzi, Brook of Kells poate fi răsfoită în format electronic de oricare vizitator al bibliotecii.

Trinity_College_Library-long_room

Biblioteca este o sală dreptunghiulară, cam de 60 x15 metri, foarte înaltă. Pe fiecare parte a coridorului de acces se află așezate pe două nivele rafturi enorme cu manuscrise și cărţi rare. În dreptul oricărui raft există câte o scară de acces mobilă din lemn, cu care bibliotecarul poate ajunge la volumul solicitat. Lucrările sunt așezate în ordinea alfabetică a titlurilor, literele mari din dreptul fiecărui raft te conduce exact la cartea dorită. Pe mijlocul intervalului sunt mai multe vitrine orizontale în care sunt prezentate manuscrise, fotografii și cărţi ale marilor scriitori irlandezi, patru dintre ei fiind laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură. În fața intrări la rafturi sunt amplasate busturi ale marilor filosofi și scriitori ai antichităţii, dar și ale unor importanţi scriitori, partea leului revenind celor irlandezi.

Irlanda se mândrește cu o pleiadă de scriitorii cum numai marile naţiuni ale lumii au. Să-i pomenim pe Jonathan Swith, care ni l-a dat pe Gulliver, pe Bram Stoker, care n-a fost niciodată în Transilvania, dar l-a făcut nemuritor pe Dracula. Un taximetrist, căruia i-am spus că sunt din România, m-a întrebat dacă locuiesc în București. I-am răspuns că stau în Baia Mare. N-a prea înţeles, așa că am adăugat Transilvania. A, Dracula! a zis el cu subînţeles. Să continuăm cu Oscar Wilde, James Joyce, Sean O’Casey, Iris Murdoch, dar i-am lăsat la urmă pe William Butler Yeats, George Bernard Shaw, Seamus Heaney, Samuel Beckett, toţi patru laureaţi ai Premiului Nobel. Strașnică naţiune, numai atâta-i de spus.

Trinity College are în colecţia sa de obiecte vechi și deosebite harpa Brian Boru, una dintre cele trei care au supravieţuit Evului Mediu. Se spune că este o harpă fermecată, legendele ţesute în legătură cu ea fiind numeroase. Una dintre ele spune că ea a devenit blazonul primului rege irlandez și doar proprietarul harpei o putea face să cânte. Harpa este simbolul naţional al Irlandei, putând fi văzută pe însemnele oficiale, dar și pe monezile euro, ori pe brandul Guinness.

Catedrala Biserica lui Christos

(Ireland)_Dublin_Christ_Church_Cathedral

Ca suprafaţă, Irlanda este o ţară mai mică decât România cam de trei ori, iar ca populaţie, de circa cinci ori. România realizează un PIB de circa 10.000 de dolari pe cap de locuitor, în timp ce Irlanda produce 40.000 de dolari pe cap de locuitor, al treilea din Europa. Să mai spunem că la nivelul anului 1990 economiile celor două ţări erau sensibil egale, cu un ușor avantaj de partea României. Ce s-a petrecut în cei 15 ani numai Dumnezeu și cei care ne-au condus ne-ar putea spune.

Christ Church Cathedral (Catedrala Biserica lui Christos) din Dublin se află la loc de frunte printre cele zece obiective turistice pe care nu trebuie să le ratezi dacă ajungi pe insula Irlanda. Și nici n-ai avea cum, site-urile turistice, hărțile sau albumele o promovează insistent, nu pentru că reclama e sufletul comerțului (deci și al turismului), ci dintr-un motiv nobil, de respect pentru cei care poposesc aici, acela de a nu rata una dintre bijuteriile insulei. Intrarea costă 7,5 euro pentru adulți, vizitatorii putând urca și în turn, de unde au o priveliște deo­sebită a capitalei irlandeze.

Mărturisesc că în ultimii ani am vizitat foarte multe biserici și catedrale din România, Spania, Marea Britanie, fiecare dintre ele populându-mi memoria cu ceva deosebit. Biserica lui Christos din Dublin mi s-a părut a fi una aparte, mai primitoare decât toți coloșii pe care i-am văzut (mai cu seamă în Anglia), unde răceala zidurilor și a pardoselii din piatră, ori curentul care bântuie prin toate ungherele îți poate transmite orice, în afară de bine ați venit. Încă de la intrare simți că ești un musafir așteptat, iar gazdele s-au străduit să gătească lăcașul pentru ca tu să petreci câteva minute în cele mai bune condiții.

Exact aceeași senzație am avut-o când, vizitând Sibiul, am intrat în Catedrala Mitropolitană construită în primii ani ai secolului XX, împlinindu-se astfel un vis al mitropolitului Andrei Șaguna. Sigur, diferența de vârstă dintre cele două biserici este enormă, le desparte aproape un mileniu, dar amândouă mi s-au părut deosebit de calde și de primitoare.

Catedrala din Dublin este amplasată pe o colină mică situată în centrul vechi al orașului, foarte aproape de un alt obiectiv turistic important, Muzeul Vikingilor – Dublinia, și nu departe de muzeul fabricii de bere Guinness. Practic, în câteva ore poți vedea, fără prea mari eforturi fizice, trei dintre principalele atracții ale capitalei. Am intrat în catedrală direct din curte, unde am fost bucuros să întâlnesc trei familii de români rezidenți în Dublin, care au ieșit cu copiii la plimbare.

Acesta a fost și motivul pentru care m-am dat supărat la intrare văzând că erau pliante de prezentare, un euro exemplarul, în vreo opt limbi, excep­ție făcând româna. I-am spus doamnei că noi, românii, suntem cei mai mulți în biserică (16 persoane), dar nu beneficiem de un pliant în limba noastră, motiv pentru care am luat unul în spaniolă. Mi-a promis că va transmite șefilor sesizarea, dar cu ironia specifică nației sale, a precizat că, de fapt, suntem 17 români în încăpere. N-am înțeles unde a vrut să bată, dar mai târziu m-am dumirit.

Datele istorice confirmă că biserica a fost fondată în jurul anului 1028 de regele Sitric Silkenbeard, după ce acesta a făcut un pelerinaj la Roma. În 1163, arhiepiscopul sfânt Laurence O’Toole a transformat biserica într-un Priorat al Ordinului Augustinian. În memoria lui a fost construită la mijlocul secolului al XIII-lea o capelă specială care îi poartă numele. Este un personaj deosebit de important, care și-a legat viața de catedrală. La vârsta de 32 de ani, în 1162,  a fost ales Arhiepiscop de Dublin, fiind primul înalt prelat de origine galeză, până atunci doar vikingii și normanzii au ocupat funcția asta. În 1175 el a fost unul dintre semnatarii Tratatului de la Windsor între regele Angliei, Henric al II-lea, și regele lrlandei, Roderick O’Connor. Inima lui a devenit cel mai adorat obiect al catedralei, la care mii de enoriași s-au rugat și închinat sute de ani.

Sfântul Laurence O’Toole a fost canonizat în 1225, datorită miracolelor care se spune că s-au întâmplat la mormântul lui. Și poate că tot de miracol ține și furtul inimii sale care a avut loc pe 3 martie 2012, între orele 9.30 și 12.30, act care i-a șocat pe toți creș­tinii din zonă. Cu lacrimi în ochi, preotul Dermot Dunne a declarat pentru celebrul post de televiziune CNA: „Tot ce cer este ca cel care a luat-o să o returneze și nu va fi întrebat nimic niciodată. Este fără valoare dacă o deţine o persoană, dar pentru Catedrală și pentru comunitatea noastră, comunitatea din Dublin în general, înseamnă enorm de mult… noi plângem după ea, efectiv”.

Și au avut pentru ce să plângă toți creștinii irlandezi, deoarece furtul inimii sfântului patron al orașului însemna ruperea unei legături speciale cu istoria și cu fondatorul urbei. Biserica lui Cristos din Dublin este anglicană, iar irlandezii sunt catolici aproape în totalitate (97%). Cu toate acestea, Dieceza Catolică și cea Anglicană îl venerează deopotrivă pe sfântul Laurence O’Toole și îl recunosc ca patron spiritual al orașului. Două biserici surori, la fel cum sunt la noi Biserica Ortodoxă și Biserica Unită cu Roma (greco-catolică), care nu țin seama de nicio deosebire dintre ele, atunci când e vorba de interesul general. Reacția emoțională a credincioșilor irlandezi a fost impresionantă, demonstrând cât de adânc a pătruns sfântul Laurence O’Toole în inimile oamenilor.

Sf. O’Toole a înfiinţat ordinul augustinian în capitala Irlandei și este venerat pentru că a adus credinţa în Dublin. În timpul unui pelerinaj la Roma, el a murit în Normandia. Trupul său a fost înmormântat în Franţa, dar inima a fost înapoiată Irlandei, deoarece aici s-a aflat cu adevărat cu inima, în viaţa Dublinului. Relicva era păstrată de mai bine de 800 de ani într-o cutie din lemn în formă de inimă pusă într-o cușcă de oţel. Părintele Dunne spunea că „este de neimaginat că a existat cineva care a vrut să fure așa ceva”.

După 1541, biserica a devenit cea mai bogată din Irlanda, având în stăpânire peste 40 de kilometri pătrați de teren. Ghidul ne-a spus că Regele Henry al II-lea a participat la slujba de Crăciun din anul 1171, unde a primit Sfânta Împărtășanie. În 1480, bogatul judecător William Sutton a lăsat prin testament sub formă de moștenire o mare cantitate de argint și mai multe teritorii pe care le deținea în diferite zone ale lumii. De-a lungul timpului catedrala a suferit mai multe modificări și restaurări, cea mai complexă datând din perioada victoriană, ultimele renovări fiind consemnate în anii 1980-1982.

La loc de cinste se află mormântul lui Strongbow, un războinic medieval celebru care a venit în Irlanda la solicitarea regelui Diarmuid MacMorrough, sosirea lui marcând începutul implicării englezilor în insulă. Există însă dovezi potrivit cărora mormântul din catedrală nu este cel original, în 1562 bolta acoperișului s-a prăbușit și construcția inițială a fost distrusă. Ceea ce se vede acum este o copie modernă a vechiului mormânt cu valoare de simbol, lângă care se spune că în secolele XVI și XVIII s-au încheiat mai multe acorduri juridice de mare însemnătate.

După mulți experți, cea mai importantă parte a catedralei este cripta construită în 1173, care măsoară 63,4 metri fiind cea mai mare din Irlanda și Marea Britanie. Renovată total la începutul anilor 2000, ea este deschisă acum vizitatorilor. Cripta adăpostește monumente seculare, obiecte de cult, unelte, lumânări, cărți și alte bunuri de valoare inestimabilă. În secolul XVI, cripta a servit ca depozit de vinuri pentru comercianți și vameși. Un lucru interesant pentru un lăcaș de cult mi s-a părut a fi expunerea în criptă a unei pisici și a unui șoarece (mumificați), despre care ni s-a spus că au fost găsiți în orga bisericii. Nu am reușit să pricep de ce au trebuit păstrate și expuse cele două animale antagonice. Sincer să fiu, a fost o zonă unde nu m-am prea descurcat și, cu toate că am înțeles importanța istorică a locului respectiv, abia am așteptat să ies de acolo.

În comparație cu, să zicem, catedrala anglicană Sf. Pavel (Saint Paul Cathedral) de pe colina Ludgate Hill din Londra, ca să nu mai vorbim de colosul din York, Biserica lui Cristos din Dublin este de mărime medie, având 106 metri înălțime, 70 lungime și 36 de metri lățime. Dacă nu sunteți familiarizați cu bisericile anglicane, vă spun că ele sunt mult mai simple ca și cele catolice, decorațiunile interioare fiind destul de rare. Pereții nu sunt pictați, lipsesc icoanele realizate de artiști celebri, iar statuile impresionante din marmură nu și-au făcut loc în interior.

Impresia acestei simplități, accentuată de coloanele masive ce se leagă de tavan prin arcuri blânde, este de măreție, dar omul nu simte apăsarea, dominația bisericii asupra lui. În catedrala din Dublin, președintele Irlandei are rezervată o strană. Ea se poate mândri și cu cea mai mare colec­ție de obiecte din argint din Irlanda, că doar nu în zadar a fost și rămâne cea mai bogată biserică din insulă.

15295681198_f6af19e561_k

Paradoxal, senzația primitoare pe care am simțit-o imediat ce i-am trecut pragul a venit de la pardoseală. Este un mozaic deosebit de complicat, realizat din diferite tipuri de roci colorate, cu foarte multe forme circulare, care pur și simplu te obligă să privești în jos, nu în sus, cum ai fi tentat. În mod sigur reprezintă tot felul de motive, dar nu am avut răbdare să le descâlcesc. Cineva a spus că au legătură cu zodiacele (capitol total străin pentru mine) și, deși nu am crezut povestea, am preferat să nu mă opresc asupra lor. Orga este amplasată, destul de ciudat, în zona altarului. O fată a interpretat câteva serenade celebre, motiv pentru care am fost nevoit să mă așez pe un scaun din lemn prevăzut cu o perniță roșie. Aș fi comis o impietate să nu zăbovesc câteva minute și să ascult muzica dumnezeiască ce a cuprins ca o vrajă interiorul catedralei.

M-am îndreptat spre altar, atras de un japonez care fotografia din toate pozițiile posibile niște iconițe expuse pe peretele central, în cel mai vizibil loc din toată catedrala. La câțiva pași de ținta finală, am realizat că cele patru icoane sunt ortodoxe. Stilul mi se părea foarte cunoscut, așa că am fost convins că aparțin unui pictor român. M-am tot uitat și am vrut să cer explicații, dar nu a fost nevoie. Sub două dintre cele patru icoane, pe o coală albă, format A4, scria că icoanele apar­țin pictorului sucevean Mihai Cucu, fiind donate catedralei acum zece ani. Atunci am înțeles de ce ni s-a spus la intrare că suntem 17 români în catedrală…

M-am interesat și în Monitorul de Suceava am aflat că Mihai a absolvit Universitatea de Arte Plastice din Iași și în anul IV a beneficiat de o bursă Erasmus în Marea Britanie. Iată ce spune el despre prezența lucrărilor sale în catedrala anglicană din Dublin: „Am stat patru luni în Anglia și am făcut ceramică. Am avut o vacanţă de o săptămână în perioada asta și am plecat să vizitez un prieten care locuia la Dublin și cânta în corul de la Christ Church Cathedral, unde cu un an îna­inte trimisesem câteva icoane pentru un display de Crăciun. În anul următor mi-au fost comandate cinci icoane pentru catedrală, care este protestantă, am fost invitat pentru montarea lor în biserică, a fost și o slujbă de sfinţire cu arhiepiscopul. Am plecat în Irlanda cu prietena mea de atunci, care picta icoane pe sticlă. Am avut o expoziţie mai mare, de o săptămână, am avut și un workshop la catedrală, s-a făcut publicitate, apoi am fost contactaţi de Asociaţia Iconografilor din Irlanda și așa a început totul, prin legături și contacte care s-au materializat în expoziţii personale pe o durată de șapte ani”, povestește Mihai.

Deși pictarea icoanelor nu este un domeniu care lasă prea multă libertate artistului, în ultimii ani Mihai Cucu și-a dedicat timpul majoritar acestui segment, numai că nu pictează doar el, ci îi învaţă și pe alţii, catolici și protestanţi. Predă iconografie bizantină în cadrul unor cursuri publice organizate de diverse asociaţii și mănăstiri sau în cadru privat și este profesor asociat la Universitatea din Limerick, Marry Immaculate. Spune că la orele lui vin nu numai studenţi de la școala la care este profesor, ci și de la alte universităţi.

Lucrează în Irlanda de zece ani, iar de doi ani este stabilit acolo cu acte în regulă. Este încântat de oameni, de locuri, de cultura ţării și de felul în care asimilează actul artistic.

N-a avut vreodată o aplecare specială spre latura religioasă, dar s-a regăsit în spiritualitatea tuturor religiilor și caută mereu modalităţi de armonizare, de integrare a simbolurilor, conceptelor și tradiţiilor creștine și necreștine: „Religia în ultima instanţă e politică și m-am depărtat de segmentul ăsta. Dar icoana ortodoxă de factură bizantină are magie, când lucrezi o icoană e diferit mult de orice altă manifestare artistică”.

Acum vine în România destul de des, dar nu se vede rămânând aici definitiv, după cum nu-și poate imagina nici ce-ar fi făcut astăzi dacă nu pleca în urmă cu zece ani. Poate nu ar fi aranjat artistic cutii de mazăre în vitrină la aprozar, dar nici satisfacţiile profesionale pe care le are acum nu crede că ar fi fost posibile.

Grigore Ciascai

loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.





TE-AR MAI PUTEA INTERESA