Felicia Feldiorean este autoarea volumului de versuri „Celor fără vină”, tălmăcit în limba franceză de Prof. Constantin Frasin, cu titlul „A touts les innocents”. Licenţiată a Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în 1996, autoarea munceşte mai întâi ca medic de familie, iar apoi ca medic generalist şi la un spital de psihiatrie din judeţul Covasna. În anul 2000, aceasta părăseşte România şi se mută în Germania. În prezent, scriitoarea locuieşte în oraşul Münster şi este mama unei fetiţe în vârstă de şapte ani, Anna Elisabeth. Felicia Feldiorean s-a născut în anul 1968.
„Celor fără vină”
– Locuiţi în Germania. V-aţi gândit să scrieţi şi în germană?
– M-am gândit, dar nu cred că aş face-o atât de bine, aşa încât mă opresc la limba mea maternă, limba dulce românească.
– Când şi unde aţi debutat şi cum a fost acest debut?
– Am debutat în anul 2009, cu volumul de poezii „CELOR FĂRĂ VINĂ”, volum apărut la Editura Anamarol din Bucureşti. Lansarea cărţii a fost făcută la Braşov în luna mai 2009, o lansare foarte frumoasă, acolo am făcut cadou celor prezenţi la lansare şi un CD cu poezii recitate de mine, scrise de mine sau de alţi poeţi cunoscuţi, A. Păunescu, M. Cărtărescu etc. Atunci am fost şi la trei emisiuni de televiziune, la Braşov şi Bucureşti.
„Mi-e cântecul crez”
– Ce anume v-a determinat să scrieţi?
– Ţin minte că eram la ţară şi învăţam pentru facultate, nu mai suportam să văd cărţile de anatomie, fizică şi chimie, plus că avusesem o dezamăgire în dragoste. Aveam vreo 19 ani când am început să scriu. A fost cea mai prolifică perioadă în privinţa scrierii poeziilor. Majoritatea poemelor din volumul „CELOR FĂRĂ VINĂ” au fost scrise acum 20 de ani.
– Despre ce vă place să scrieţi?
– Despre iubire, bineînţeles, sunt o romantică incurabilă, despre viaţă, oameni, destine, frumos.
– „Mi-e cântecul crez”, afirmaţi în poemul „Crez”. Cum v-aţi defini pe scurt, propriul dvs. crez literar?
– Crezul meu literar? Nu am nici o definiţie…, scriu ceea ce simt şi ceea ce trăiesc. Atât. Totul e simplu şi firesc, la fel ca şi viaţa, pe care din păcate, noi, oamenii, prea ades o complicăm.
– Dintre poemele pe care le-aţi scris, există unul preferat?
– Nu neapărat… Îmi place enorm „ULTIMUL SĂRUT”.
„Poezia e iubire şi speranţă”
– Aveţi o imagine cheie, o metaforă care să vă definească stilul?
– Având în vedere că am fost mare fan al Cenaclului Flacăra, stilul meu e impregnat de stilul de a scrie al d-lui Adrian Păunescu. Îmi cereţi o metaforă? Păi…să mă gândesc…
„EXIST atât cât VA MAI EXISTA LUMINA” sau „ÎN CLIPA ASTA EU AŞ VREA SĂ FIU, în INFINIT SAU POATE MAI DEPARTE”…
– Ne puteţi da o definiţie proprie a poeziei?
– Poezia e o formă de exprimare, de comunicare, poate fi un manifest, poate fi zbor sau cădere…, poate fi totul. Poezia pentru mine este o formă de reînviere, de retrăire a iubirii pierdute, moarte sau regăsite. Ea poate fi lumină sau întuneric, viaţă sau moarte. Poezia e iubire şi speranţă. Şi eu mă identific cu ea.
„Rădăcinile sunt cele care îşi pun amprenta pe toată viaţa”
– Ce aţi dori să ne relataţi despre comunitatea română din Germania?
– Nu prea multe din păcate, pentru că nu cunosc prea mulţi români… Cei mai mulţi sunt în zona de sud, iar eu trăiesc în nord-vest. Am fost în vară, la un festival românesc în Nürnberg, unde am cântat şi recitat.
– Vorbind despre locuri, ca poetă, ce ţinuturi vă inspiră mai mult, cele de acasă, din România sau cele din Germania?
– Cele de acasă, din România…, e şi firesc…, deşi sunt aproape de 10 ani în Germania. Rădăcinile sunt cele care îşi pun amprenta pe toata viaţa ta. Aşa este cu mine, cel puţin.
– Ce vă place şi ce nu vă place în Germania?
– Îmi place faptul că este o ţară civilizată, unde omul este o valoare şi se face totul pentru ca omul să aibă un anumit statut social civilizat şi decent. Ce nu-mi place este că nu sunt spontani, totul trebuie organizat pe ore, minute, secunde…, le lipseşte spontaneitatea şi inventivitatea românilor.
– Cât de des vă duceţi în România?
– Cam o dată, de două ori pe an, pentru că mama mea este acolo şi fratele meu cu familia şi este păcat să nu ne vedem cât de des putem…, măcar atât cât mai trăim.
„Sper să ajung într-o zi să recit în faţa oamenilor”
– La ce lucraţi în prezent?
– Serviciul îmi ia foarte mult timp şi energie, lucrez la un spital de psihiatrie şi fac şi gărzi de noapte, am şi un copil de crescut, aşa că îmi rămâne prea puţin timp pentru altceva… Scriu pe apucate din păcate…, încerc să încropesc al doilea volum de poezii. Urmează traducerea primului volum în limba germană, pentru că trăiesc aici şi foarte mulţi nemţi vor să vadă şi să înţeleagă ce am scris.
– Ce planuri de viitor aveţi?
– Să îmi termin specializarea ca psihiatru, să am putere şi sănătate să o cresc pe Anna şi ce o să-mi mai ajute Dumnezeu, să scriu în continuare, să cânt., să recit, sper să ajung într-o zi să recit în faţa oamenilor. E visul meu!
„Îmi place să observ oamenii”
– Cum vă petreceţi timpul liber?
– Am puţin timp liber….citesc, mă plimb, ascult muzică, scriu poezii, vorbesc cu prietenii pe net, mă joc cu Anna etc.
– Ce hobby-uri aveţi?
– Muzica bună, opera, cititul, îmi plac filmele bune, lucrurile frumoase, estetice şi îmi place să observ oamenii….
– Ce mesaj aţi dori să le transmiteţi cititorilor noştri?
– Doresc cititorilor D-voastră, români, americani şi de alte naţionalităţi, un din inimă « La mulţi ani! » cu multă sănătate, pentru că este extrem de importantă, vieţi cât mai senine, pace şi lumină în suflete şi să trăiască fiecare clipă ca şi când ar fi ultima. Viaţa ne-a fost dată fără să o cerem şi vom pierde-o fără să fim întrebaţi… aşa că să învăţăm să luăm din ea ce este mai bun. Iar pentru cei singuri şi trişti, nu uitaţi că acolo sus Cineva vă iubeşte şi există câte un înger pentru fiecare!
Octavian D. Curpaş
ULTIMUL SĂRUT
Striveşte-mi lacrima-ntre gene
Striveşte-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.
Striveşte-mi visele în palmă
Striveşte-mi sufletul sub paşi
Căci a venit ultima toamnă
Şi poţi prin frunze să mă laşi.
Striveşte-mi lacrima iubirii
Striveşte-mi şi privirea -n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvin atâtea flori.
Striveşte-mi lacrima-ntre valuri
Striveşte-mi viaţa în zăpezi
Şi vino-apoi cântând pe maluri
Din când în când să mă mai vezi.
Striveşte-mi clipele în noapte
Striveşte-mi nopţile în zori
Căci ultimele mele şoapte
Se pierd încet, printre ninsori.
Striveşte-mi gândul şi-amintirea
Striveşte-mi ochii verzi în flori
Şi-n veci să nu-ţi întorci privirea
Căci m-ai uitat de atâtea ori.
Noi am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut
Striveşte-mi lacrima-ntre gene
Striveşte-mi ultimul sărut.
Felicia Feldiorean
9 FEBRUARIE 1990 – ARINI
Interviu realizat de Octavian Curpaş
